Andrei Plesu


Dacă nu l-aş fi cunoscut pe Constantin Noica, n-aş fi putut scrie această carte. Dacă l-aş fi ascultat, n-aş fi scris-o.
Un apatrid este mai rău decât un câine fără stăpân.
A izgoni cu biciul negustorimea din templu e un act de irascibilitate, dar de irascibilitate bine practicată.
Cultura e cea mai decentă formă de scepticism.
Natura naturii e legănare.

Etica: efortul seninătăţii de a înţelege lacrimile!
Judecata etică e o specie a dezimplicării, după cum sfatul – fireşte întotdeauna “bun” – e o specie a suficienţei.
Comportamentul moral nu este o chestiune de dozaj, ci una de opţiune.
Un om cu adevărat fericit e foarte sensibil la nefericirea altora.

Călugării iau asupra lor o dramatică schimbare de orbită: gravitează în jurul Tronului Suprem, alegând să trăiască “viaţa de apoi” înainte de moartea pământească, mai exact să trăiască viaţa cotidiană ca “viaţa de apoi”.
Orice credincios ştie că nu va fi niciodată – în planul virtuţii – la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gândeşte să abdice de la efortul ascetic, sub cuvânt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui.
Gândul suprem pe care îl putem gândi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu-l putem gândi până la capăt. Există o disproporţie uriaşă între înzestrarea noastră curentă şi anvergura acestui gând. Miraculos e până şi faptul că realizăm această disproporţie.
Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa.

Numai firile complicate şi inteligenţele mediocre văd peste tot “probleme”.
Nicio victorie nu e dată fără înfrângere şi nicio cădere nu e dată fără speranţă.
Prea multă speranţă şi prea multă disperare – iată cele două feţe ale erorii morale.
Extremele au mult mai mult caracter, sunt mult mai precise decât media.
Temeritatea are un profil uşor decupabil, ca şi laşitatea.
Nu există viciu care să nu se poată răsturna în contrariul lui.
Nu există virtute care să nu conţină un risc involutiv, un viciu subteran, rezultat din excesul sau din anemia ei.

Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare. Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in People, Romania. Bookmark the permalink.

4 Responses to Andrei Plesu

  1. Karla says:

    Multumesc pentru aceste reflectii…
    Le-am citit cu religiozitate, cu fascinatie… si cred ca multi ne-am recunoscut in zicerile lui Plesu…

  2. Karla says:

    Stiu, am vazut si pozele occitane si perigurdine din albumurile tale:)
    Dulce-i viata in sudul Frantei… dupa ce-ai trecut pe acolo nu visezi decat cum sa faci ca sa te mai intorci….

    • Alex Imreh says:

      Detest ideea de turism. Si doua saptamini de calatorie pot fi ca o viata dar cind pleci departe 5-8 saptamini te rupi de tot. Nu numai ca incerc sa vad viata reala pe unde ma duc dar judec orice loc dupa cum as putea sa traiesc acolo.
      Unele locuri mi-au placut dar nu m-as muta acolo, nu as mai putea asimila limba. Austria ar fi o optiune pt ca e curata si civilizata dar din toate un singur loc ar fi potrivit pt mine dupa toate criteriile – Sudul Frantei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s