Alin Fumurescu – Dor de Romania?!? – un text care doare


Te arde. Stiu ca te arde. Dar daca vii în România, asteapta-te sa gasesti aici o societate profund polarizata, profund schizoida. Din ce în ce mai polarizata si mai schizoida de la an la an. Ma tem ca ai sa gasesti – ca si mine – o majoritate ponosita, subjugata compromisului si lipsita de drepturi, despuiata pîna si de propriile potentialitati, peste care troneaza vulgar si arogant o minoritate, îndraznesc sa spun ucigasa, cu “gipane” supradimensionate, gata sa te spulbere cu zile pentru singura vina de a te fi aflat în fata scumpilor lor bolizi, gata sa te stîlceasca în bataie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fara limite. Sînt indivizi care si-au pierdut orice reper nu doar crestin, ci uman. Iar lege nu exista. Decît, poate, pentru prosti, în fond, asta e si ideea. Sarmanii îi urasc pe bogati, îi dispretuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiaza, le admira viata si ar vrea sa fie ca ei. Sa poti ajunge din terorizat terorist, iata visul ce merita visat! Oamenii au uitat sa(-si) vorbeasca si latra. Se comunica aproape monosilabic: bai, mai, vino, du-te, hai, ma-ta; toate formulele de politete, de bunavointa, cuvintele acelea galante, cu consistenta, noima si duh, care te îmbogatesc, care îti descretesc fruntea si îti fac ziua agreabila – multumesc, buna ziua, ce mai faceti, ma bucur pentru dumneavoastra – par sa fi iesit din uz. Traiesc numai în dictionare si, din cîte îmi dau seama, dictionare nu prea mai foloseste nimeni. Lumea se îmbulzeste în zona ta privata la banca, la posta, la magazin. Lumea nu e senina si demna. Lumea care “se descurca” e mereu grabita, repezita, agresiva. În realitate, se fusereste la greu, si totul pare dus numai pîna la jumatate. Hai, maximum pîna la trei-sferturi, dupa care “e bine si asa”, se schimba brusc directia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea fata de un principiu asumat e taxata drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morala. Se practica, în plus, o exhibare de-gra-dan-ta, gretoasa a sexualitatii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, barbatii – atîtati în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spatiul public este nespalat. De gura adolescentilor sa te feresti. Multi dintre ei nu mai respecta nimic si pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei însisi. Rusinea a murit, cuviinta îsi da ultima suflare. Prin cartiere, cofetariile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzica si s-au instalat în haine, în arhitectura, în maldarele de gunoaie din mijlocul parcurilor nationale, în drujbe si în termopane. Kitsch-ul acopera ultimele bastioane ale solemnitatii si ale decentei. Piese de o frumusete elegant trasata cad în mîinile unor demolatori nu doar fara cultura, ci lipsiti chiar si de acea înnascuta delicatete în fata puritatii simple. Unii demoleaza chiar construind. Demoleaza autenticul si frumosul, slutesc peisajul si handicapeaza sufletele privitorilor. Natura, creatie a lui Dumnezeu, e incendiata, braconata, furata, retezata la pamînt, lasata sa se iroseasca sub scaieti. Asa trateaza mai-marii darul. Tara-i un SRL. Al lor. Preotia se vinde si se cumpara, mosiile sufletesti se transeaza ca si imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanturi în trotuar, ca nu cumva sa leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împanate ca niste toape ale tranzitiei, cu flori de plastic îndesate în jumatati de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprima în doze mari de beton, în pseudo-icoane si în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie sa fie mari. Bigotismul a devenit virtute si vorbeste în citate aproximative. Ai senzatia ca sufletele ratacesc razlete undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumbla singure, pustii si pline de riduri de colo pîna colo, punîndu-si ca unic tel banul – fara de care esti nimeni. Daca nu ai bani, nu ai drepturi, nu primesti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane sta în dimensiunea portofelului, în succes, în numarul de plecaciuni efectuate periodic fata de pile suspuse. La cantitatea de munca si de stres pe care o presupune, o minima prosperitate te costa sanatatea, casnicia si viata personala. Toti vor sa ajunga bogati repede, doar o viata au, si ea se consuma integral aici, între hoti si smecheri, în aceasta perpetua senzatie de nesiguranta. Da, asteapta-te ca în România sa te simti în nesiguranta. Asteapta-te de asemenea sa gasesti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preturi mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”. Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, si înca lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al taranului harnic si cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregatit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea mestesugarului de a lasa ceva solid în urma, peste generatii? Mai tine cineva la ideea lucrului durabil si bine facut ca la o satisfactie personala? Nu pot sa îti dau mari sperante. Se practica intermedierea, comertul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de altii. Se practica mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toata tara pare o teapa. Totul pare gestionat, legiferat si administrat, de parca ar avea în vedere un unic obiectiv: teapa. Cît mai mare si cît mai repede. Asteapta-te ca acela care a comis o ilegalitate sa îti pretinda sa platesti în locul lui, iar daca refuzi sa o faci, sa se indigneze ca “nu e drept”. Smecheria e numai a lui, dar vinovatia e la comun, ca la comunisti. Cînd e de luat, sa ia singur, dar cînd e de dat, sa dea toti. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întretinuta, saracie. Democratia nu functioneaza, fiindca daca ar functiona ar însemna ca poporul ar avea puterea, or eu nu vad asta niciunde. Educatia e dinamitata, dupa cum e si familia. Copiii ramîn de izbeliste, devorati de oboseala, precaritatea materiala, visele consumiste sau ambitiile de cariera ale parintilor. Sanatatea e un cadavru în putrefactie, iar – daca-mi permiti metafora – la morga nu functioneaza nici frigiderele, nici aerul conditionat. Agricultura e în colaps; turismul e o gluma sinistra (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare. Ai senzatia ca tara nu e guvernata. Ai senzatia ca singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimti cu o acuitate dureroasa dezagregarea, disolutia, absenta oricarei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem sa fim? Daca îti pui asemenea întrebari, daca te intereseaza ce cerem noi de la noi însine ca neam si ca stat, unde anume avem de gînd sa ne pozitionam în matricea natiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani si ce întreprindem, concret, pentru asta, ma îndoiesc ca vei afla în tara un raspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai spera, nu îi mai motiveaza nimic decît interesul propriu, chinurile si frustrarea acumulata, dar zac inerti civic, vociferînd inutil în fata televizorului sau pur si simplu epuizati, preferînd sa se lase condusi. Direct în stîlp sau în sant. Pare ca nu-i mai socheaza nimic, nu-i mai oripileaza nimic, nimic nu li se mai pare strigator la cer. Patria e enclavizata. Caci da, singurele care mai traiesc, care mai respira cît de cît normal, care mai tintesc catre ceva, care nu au fost carbonizate înca în acest razboi civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreapta judecata, de deschidere, de initiativa, de profesionalism, de activitate creatoare, de revolta si constructie, de demnitate, de marturisire, de crestinism autentic, de delicatete revigoranta, de daruire si bunatate, de gîndire pe termen lung, de convingere în niste valori perene, clare si nenegociabile. În fata acestor oameni, care se încapatîneaza sa dea ce au mai bun din ei în aceste conditii (pe care tu abia reusesti sa le suporti în trecere), îti vei pleca fruntea si te vei simti inferior. Unii zic ca enclavele sînt majoritare si probabil ca e adevarat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni si actiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd sa îi faca muti si invizibili. Cauta sa le discrediteze eforturile, îi bruiaza si descurajeaza sistematic, ca într-un plan perfid menit sa convinga ca verticalitatea aici e imposibilitate si povara. Uneori reuseste. Enclavele bine-crescute îsi accepta marginalitatea, efectuînd miscari retractile catre forul interior al propriei fiinte, refugiindu-se în anonimat ca sa se salveze macar pe sine. Întelepciunea lor proaspata, rabdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de initiati, iar copiii lor vor suferi precum ciudatii si inadaptatii societatii. Vino, daca însetezi tare, dar ai sa pleci mai îndurerat si mai confuz, realizînd ca, de fapt, alternativa perpetua în care traiesti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasa la care visezi mereu si-n care, ca emigrant român, esti suspendat o viata întreaga, de fapt nu exista. A murit si, încet-încet, va muri si în tine. … impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar .

Alin Fumurescu – preda filosofie politica la Indiana University-Bloomington (deocamdata) “Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe publicatii – NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice (unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin desert. Habar nu am ce voi face in continuare… ”

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Forţa Ideilor. Bookmark the permalink.

One Response to Alin Fumurescu – Dor de Romania?!? – un text care doare

  1. Pingback: „Pelasgii – valahi înveşniciţi în mitul Blajinilor“ « Ramania Dacia România

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s