Maria Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Buc., 1989


www.istoria.md/articol/825/Civilizatia_europeana Cucuteni

Civilizaţia europeană Cucuteni (7000î.e.n – 3500î.e.n, Muzeul Cucuteni, Târgu Frumos, Ro) face parte din Vechea Europă – cea mai veche civilizaţie europeană înainte de infiltrarea popoarelor indo-europene. Asta ar însemna 2500 de ani de experienţă preindoeuropeană. Şi încă vreo 3500 ani de existenţă ca traco-daci (situl din fotografie este un mormânt nobiliar traco-dacic din sec. V-IV î.Hr, şi restul, până în anul nostru, ca protoromâni şi români). Acest studiu se axează asupra ariilor din sud-estul Europei, şi anume: regiunea danubiană, Adriatica, insulele din Marea Egee şi sudul Italiei – unde, pe la 7000 î.e.n., a început o dezvoltare foarte timpurie, care a dus la o viata civilizata si a continuat in timp de peste trei mii de ani, pana in 3500 î.e.n.

Terminologia. După introducerea unei economii producatoare de alimente în timpul mileniului al VII-lea î.e.n., sud-estul Europei s-a consolidat într-un bloc cultural cu rădăcini şi o indentitate a sa, o entitate independentă, o civilizaţie echivalentă celor din Mesopotamia şi Anatolia. Ceea ce nu poate fi demonstrat, este faptul că schimburile culturale nu se datorează migraţiilor, ci schimburilor reciproce de idei prin intensificarea comerţului şi comunicaţiilor. Dovada existenţei vieţii religioase oraganizate şi a unei structuri foarte dezvoltate a ceremonialului, o reprezenta existenţa aşezărilor urbane, a unei scrieri, a templelor şi a mormintelor dotate cu obiecte de cult şi figurine, atingând un număr de aproape 30.000 de exemplare.

Cronologia. O revoluţie în concepţia noastră despre naşterea şi declinul celei mai timpurii civilizaţii a Europei a fost cauzată de folosirea datărilor cu radio-carbon şi transformarea lor în date reale pe baza calibrării la crolonologia inelelor copacilor. Pentru neoliticul şi calcoliticul acestei zone avem la dispoziţie peste 300 de datări cu radio-carbon, ce furnizează date esenţiale pentru o încadrare cronologică a numeroaselor complexe culturale cunoscute.

Începuturile. Pe ţărmul Greciei, al Italiei, în Creta, în sudul Anatoliei, în Cilicia, Siria, Palestina şi în Semiluna fertilă ( zona fertilă din Orientul Apropiat ), în jur de anul 7000 î.e.n., apare cultivarea efectivă a pamântului în sate, evidenţiată prin complexul “Grâu-orz oaie-capră-vite-porc”. Nu este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală în Vechea Civilizaţie Europeană, aşa cum nu există nicio dovadă arheologică referitor la faptul că  imiganţii care cunoşteau cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor au venit dinspre Orientul Apropiat. Totuşi, este posibil ca factorul stimulator a fost navigaţia maritimă activă, iar accesul la sursele de obsidian a sporit ritmul schimburilor culturale în interiorul regiunilor Mării Egee, Mării Adriatice, şi Mediteranei culturale. După acest impact iniţial, Vechea Europă şi-a urmat propriul destin, generând o serie de culturi care prin asemănarea lor, prin legăturile reciproce şi prin realizările lor unifica şi distingea această civilizaţie, diferă de cea a Orientului Apropiat, precum şi de cea a vecinilor europeni de la nord şi vest.

Creşterea şi consolidarea culturii neolitice sud-est europene şi relaţiile sale strânse cu Anatolia, Levantul şi Mesopotamia, cca 6500-5300 î.e.n.  În jurul anilor 6700-6500 î.e.n., ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită a început să fie folosită atât în Vechea Europă, cât şi în Orientul Apropiat, fiind urmată de apariţia ceramicii pictate. Evidenţa cronologică sugerează extinderea unei idei, şi nu vorbeşte despre o prioritate a Orientului Apropiat, mai degrabă migraţii sau importuri în sud-estul Europei. Sfârşitul mileniului al VII-lea este caracterizat de o dezvoltare a artelor şi tehnologiilor din Peninsula Balcanică şi centrul Anatoliei. Podul ce lega cele două continente era constituit din insulele din Marea Egee. Schimbul continuu de idei şi comerţul dintre Balcani şi centrul Anatoliei sunt evidenţiate de numeroase obiecte din piatră şi os, cum ar fi spatula de os, copci pentru cingătoare, pandantive mici din nefrit, secure în miniatură şi dălţi. Figurinele de lut găsite în mari cantităţi în Thessalia, Macedonia, Bulgaria, România, Iugoslavia, şi sud-estul Ungariei, din perioada de dinainte şi după 6000 î.e.n., indica afinităţi apropiate cu cele cunoscute din culturile Hassuna, şi Samarra din Mesopotamia. Pe la mijlocul celui de-al VI-lea mileniu î.e.n., satele aglomerate cu case rectangulare, apărate de şanţuri sau ziduri, puteau să aibă până la 1000 de locuitori. Aşa este, de exemplu, aşezarea de tip Sesklo, ce acopera pantele din jurul tell-ului (movilei). În comparaţie cu aceste situri de habitat ale Vechii Europe, amplasamentele din vestul şi nordul Europei, aşa cum sunt cele de lângă lacurile elveţiene, sunt nişte simple cătunuri.

Complexele culturale ale perioadei calcolitice, cca 5300-3500 î.e.n. Vechii europeni” formau aglomerări de populaţie adesea reprezentate de mici aşezări urbane, situaţie care implică în mod inevitabil apariţia unor instituţii religioase şi de conducere. Ei au ajuns să folosească o scriere rudimentară şi s-au specializat în mesteşuguri, au descoperit utilizarea metalelor prelucrând aurul şi cuprul pentru producerea ornamentelor şi uneltelor. O serie de astfel de tradiţii ale Vechii Civilizaţii Europene a continuat în următoarele regiuni:

1) egeeană; 2) central-balcanică; 3) adriatică; 4) Dunărea mijlocie; 5) Tisa; 6) est-balcanică; 7) Moldova-Ucraina de vest.

Prima regiune cuprinde ceea ce constituie azi Grecia şi insulele Mării Egee; a doua regiune include Iugoslavia (cu excepţia litoralului adriatic): civilizaţiile Vinca şi Butmir; al treilea areal este reprezentat de complexul ceramicii pictate, de ambele părţi ale Adriaticii, Serra d’Alto în sudul Italiei şi Hvar în Dalmaţia; a patra variantă cuprinde cultura Lengyel de-a lungul bazinului mijlociu al Dunării, având afinităţi cu complexul adriatic; a cincea zonă cuprinde bazinul Tisei, în care complexele Tisa şi Bukk de tradiţie Alfol au fost urmate de cultura Tiszapolgar, o cultură prelucratoare de metale şi înrudită cu cultura Lengyel; a şasea regiune cuprinde cultura Karanovo din Bulgaria şi complexele Vadastra-Boian-Gumelniţa din România, precum şi o ramură din Macedonia cunoscută sub denumirea Dikili Taş; în cea de-a şaptea zonă, cultura neolitică locală a fost urmată de civilizaţia Cucuteni. O accelerare semnificativă a evoluţiei spre un nivel mai înalt de complexitate şi rafinament este vizibilă în fiecare variantă a Vechii Civilizaţii Europene: cuprul a început să fie folosit pe la 5500 î.e.n., iar aurul înainte de sau în jur de 4000 î.e.n. Specializarea în meşteşuguri este evidenţiată de remarcabilele realizări artistice şi tehnologice obţinute în producerea ceramicii: policroma, lustruită cu negru, canelată sau pictată cu grafit. Creşterea populaţiei este indicată de densitatea aşezărilor; satele mari au evoluat spre aşezări urbane mai ales în zona central-balcanică a civilizaţiei Vinca; mormintele, templele şi inventarul de cult evidenţiază o structură religiosă organizată şi un ceremonial foarte dezvoltat. La Căscioarele, o aşezare insulară pe un lac din apropierea Dunării, la sud-est de Bucureşti, arheologii români au descoperit un templu datat la cca 5000 î.e.n., caracteristic pentru ceramica fazei târzii a culturii Boian a civilizaţiei est-balcanice. Apariţia scrisului nu poate fi surprinzătoare în contextul existenţei templelor. Scrierea “veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu comemorativ.

Infiltrarea popoarelor kurgan proto-indo-europene. Primul contact dintre civilizaţia Cucuteni şi poporul kurgan pastoral-patriarhal din stepele nord-pontice datează încă dinainte de anul 4000 î.e.n. Infiltrarea populaţiei kurganelor se poate stabili prin mormintele lor din România (Dobrogea, Moldova şi Transilvania) şi din estul Ungariei în perioada 4000-3500 î.e.n. Populaţia kurganelor este atestată prin mormintele individuale în gropi adânci, făcute în ansambluri de lemn sau în ciste de piatră marcate prin mici movile de pamânt sau de piatră. Morţii erau aşezaţi pe spate cu picioarele strânse, iar inventarul pe mormânt cuprindea vârfuri de silex şi vârfuri de sageată din silex, suliţe, arcuri, ghioage, cuţite şi topoare de silex. Figurine reprezentând capete de cai sculptate din pietre semipreţioase, precum şi mărgele şi podoabe din colţi de mistreţ sau dinţi de cerb erau de asemenea frecvent introduse în morminte. La intrarea în morminte se aflau şi oase de vite, cai , porci şi mistreţi, precum şi vetre – ceea ce evidenţiază practicarea unor ceremonii funerare şi a altor ritualuri religioase, în timpul cărora se practicau sacrificiile umane. Riturile de înmormântare ale “vechilor europeni” contrastează cu cele ale populaţiilor kurganelor, aceasta din urmă vădind din preocuparea pentru zeificarea morţilor şi pentru construirea de lucrări arhitectonice monumentale vizibile în aşezămintele mortuare, în inventarele de mormânt, în tumuli. Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs dupa 3500 î.e.n. în cea mai mare parte a Europei central-estice şi în Peninsula Balcanică, cu excepţia zonelor de munte şi de coastă, a insulelor din Marea Egee şi Marea Adriatică şi a Italiei. Cultura nou apărută în urma procesului de amalgamare culturală ce a urmat stilului complex şi variat al Vechii Europe, a manifestat tendinţe spre uniformitatea culturii materiale. În literatura de specialitate, această entitate balcano-danubiană este reprezentată de câteva complexe arheologice: Ezero – în Bulgaria şi Macedonia, Cernavoda – în Dobrogea, Coţofeni – în Transilvania , Gorodsk-Usatavo – în Ucraina de vest, Proto-Baden sau Boleraz – în Ungaria, nordul Iugoslaviei, Austria inferioară, sudul Germaniei, Cehoslovacia şi sudul Poloniei. Ei i-a urmat cultura Baden. Perioada dintre anii 2500 şi 2200 î.e.n. a reprezentat apogeul şi ultima fază a expansiunii populaţiei kurganelor. Distrugerea masivă a oraşelor din zona egeeană, Turcia şi estul Mediteranei a marcat sosirea triburilor kurgan —  indo-europenii. În această perioadă istorică, grecii micenieni sunt deja cunoscuţi în Grecia, iar hitiţii în Anatolia. Comorile fabuloase din mormintele regale indică victoriile căpeteniilor indo-europene în războaie, în jafuri şi în stăpânirea unor popoare cu alt fond cultural. Substratul “vechi european”  s-a păstrat cel mai bine acolo unde infiltrarea populaţiei kurganelor a fost târzie: în zona egeeană şi în insule, în Creta şi Thera, Vechea Civilizaţie Europeană persistând până spre mijlocul mileniului al II-lea î.e.n.

Vechiul centru european carpato-danubian al metalurgiei cuprului şi aurului, cca 5500-3500 î.e.n. În Europa, primele tehnologii de prelucrare a metalelor apar în mileniul al VI-lea î.e.n., fiind  datorate unor populaţii ce trăiau în zona Carpaţilor, mai exact în regiunea delimitată de Carpaţii româneşti şi Munţii Dinarici. Nu există nicio dovadă că în această perioadă există aliajul de cupru cu cositor sau arsenic.

Maria Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989

Articol îngrijit de: Nicu Ţîbrigan

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Dacia, Old Europe and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s