Béla Hamvas–O scurta biografie


HamvasBéla.org: Unul dintre cei mai mari gânditori metafizici ai secolului 20, Béla Hamvas s-a arătat interesat de domenii variate, studiind literatura, istoria culturală, istoria ştiinţei, psihologia, filozofia şi limbile Extremului Orient. Era un non-conformist ale cărui puncte de vedere estetice au fost atacate de către György Lukács, ceea ce a dus la interzicerea publicării operelor sale după 1947. Majoritatea scrierilor sale au fost publicate postum, începând cu anii 1980.

1897 se naşte la Eperjes (în acel timp în Ungaria, (astăzi Prešov, Slovacia); familia se mută mai târziu la Pozsony (azi Bratislava, Slovacia); 1915–1917 este rănit de două ori în timpul Primului Război Mondial pe frontul Austro-Ungar–Rus; 1919 refuzul tatălui său de a depune jurământul de credinţă necesar obţinerii cetăţeniei slovace duce la expulzarea familiei din Slovacia; familia se mută la Budapesta; 1919–1923 studiază filologia germană şi maghiară la Universitatea din Budapesta; 1923–1926 jurnalist pentru cotidianele Budapest Hírlap şi Szózat; 1927–1948 bibliotecar la Biblioteca Centrală din Budapesta; 1935–1936 împreună cu Károly Kerényi, fondează Sziget (Insula), un cerc de jurnalişti şi intelectuali; 1937 se căsătoreşte cu scriitoarea Katalin Kemény; 1940–1944 chemat să-şi îndeplinească serviciul militar; este trimis pe frontul rusesc în 1942; reuşeşte să supravieţuiască; 1945 casa sa este lovită de o bombă; biblioteca personală şi manuscrisele sunt distruse; 1945–1948 editor al Leaflets of the University Press; 1948 inclus pe lista persoanelor interzise, este forţat să-şi părăsească slujba şi să lucreze pe şantiere; 1948–1951 muncitor calificat; 1951–1964 muncitor necalificat în fabricile din Bokod, Inota şi Tiszapalkonya; 1964 se pensionează la vârsta de 67 ani; 1968 moare şi este înhumat în Szentendre, Ungaria.

Béla Hamvas şi-a găsit modalitatea de exprimare în eseu, un gen în acelaşi timp literar şi filozofic. Eseurile sale din perioada timpurie au fost publicate în Magyar Hüperion (1936, Hyperionul maghiar), care a marcat sfârşitul primei sale perioade de gândire, a urmat Szellem és egzisztencia (1941, Spirit şi existenţă), un eseu despre filozofia lui Karl Jaspers, unul din principalii inspiratori pentru gândirea lui Hamvas. A publicat o selecţie de eseuri despre literatură, psihologie, filozofie şi istorie culturală în A láthatatlan történet (1943, Povestea invizibilă). Analizând criza spirituală din acele vremuri, Hamvas citeşte mult despre tradiţia metafizică, despre cunoaşterea spirituală colectivă a omenirii aşa cum este ea transmisă prin cărţile sacre. Colecţia pe care a coordonat-o Scientia Sacra (primele şase volume, 1942–43) a servit la direcţionarea atenţiei acelor vremuri înspre filozofia Extremului Orient (Upanisade, Tao Te King, Cartea Tibetană a Morţii şi altele) precum şi misticismul european. Din 1945 Hamvas se implică în renaşterea spirituală care a durat trei ani, timp în care a editat colecţia Leaflets of the University Press, a ţinut conferinţe şi a publicat studiul metafizic Anthologia humana: Ötezer év bölcsessége (1946, Anthologia Humana – Înţelepciunea celor cinci milenii), a cărei a patra ediţie a fost interzisă, retrasă şi distrusă de către regimul comunist.

Eseurile scrise împreună cu soţia sa despre istoria artei Forradalom a művészetben: Absztrakció és szürrealizmus Magyarországon (1947, Revoluţia în artă: abstracţie şi suprarealism în Ungaria) trec în revistă arta maghiară de la KárolyFerenczy, Tivadar Csontváry Kosztka şi Lajos Gulácsy până la activitatea “Şcolii Europene.” Hamvas a văzut în suprarealism şi arta abstractă moştenirea magiei, acea “prezenţă cutremurătoare a unei existenţe mai înalte”, opusă artei “realiste”. Acest concept al artei moderne a fost atacat de către ideologul marxist György Lukács, iar Hamvas a fost concediat din bibliotecă şi nu s-a mai putut face auzit în tot restul vieţii sale. Lucrările sale au fost publicate în samizdat. Eseurile sale îşi trag seva din tradiţie, simţul umorului care răzbate din ele fiindu-le conferit de către cunoştinţe temeinice, iar umorul, la rândul său, le conferă libertatea. Unicornis, Titkos Jegyzőkönyv, Silentium (1948–51, Unicornul, Protocolul secret, Silentium) au fost publicate doar în 1987, dar au fost scrise în acelaşi timp cu marele roman al lui Hamvas, Karnevál (1948–51, Carnaval, publicat în 1985). Acest Opus Magnum, numit şi “catalog al sorţii”, o “comedie umană”, se întinde de-a lungul continentelor şi vremilor, în Cer şi Infern. Trei dintre romanele de mai mici dimensiuni ale lui Hamvas, Szilveszter (1957, Revelionul), Bizonyos tekintetben (1961, Dintr-un punct de vedere), Ugyanis (1966–67, De aceea) au fost publicate împreună în 1991, fiind urmate de colecţia sa de eseuri, Patmosz (1959–1966; Patmos) în 1992, al căror titlu face referire la exilul Apostolui Ioan pe insula Patmos, iar partea a doua din Scientia Sacra: az őskori emberiség szellemi hagyománya II. rész: A kereszténység (1960–64, Scientia Sacra – Moştenirea spirituală a omenirii. Partea II:  Creştinismul) a fost publicată în 1988.

“Religia bună” şi vinul – un epilog de Antal Dúl la Filozofia vinului. In vara lui 1945, în timpul unei scurte vacanţe petrecute în Balatonberény, Béla Hamvas a scris, practic dintr-o suflare, Filozofia vinului. Ea exprimă primul fior al aceluia care, chinuit şi flămând, încercat de front, lagăre de concentrare şi adăposturi împotriva bombelor, tocmai a ajuns la lumina soarelui; în mod curios, nu exprimă disperare la vederea ruinelor ci o exuberantă bucurie a vieţii.

Filozofia vinului este o apologie pentru  rarele, solemnele momente ale vieţii de tihnă, joacă şi linişte în care uiţi de tine însuţi. Aceasta este lumea intoxicaţiei dionisiace, mediteraneene, meditaţia unui maestru-albină pe jumătate treaz, pe jumătate visător într-o după-amiază de august sub un nuc, pura, scânteietoarea serenitatea lui Orpheus: unele dintre rarele momente idilice trăite de Hamvas. Sunt momentele de care un pahar din mândrul Szekszárdi sau galben-verzuiul Somlói ne pot face să devenim conştienţi.

Hamvas începe spunând că scrie o carte de rugăciuni pentru ateişti. Însă ce este ateismul? “Boala unei vieţi abstracte.” Este deasemenea şi o religie, deoarece chiar şi cel mai împietrit sceptic, chiar şi materialistul, are o religie. Însă o religie rea: o credinţă în negare şi o credinţă în cele mai joase nivele ale conştiinţei. Pentru Hamvas, ateismul nu este o chestiune de Weltanschauung sau de confesiune; nu este nici măcar o speculaţie abstractă asupra existenţei lui Dumnezeu. Şi chiar dacă răspunsul este afirmativ, acesta nu pune întrebări asupra modului cum există Dumnezeu şi în ce mod anume: în unitate substanţială cu lumea sau cu mult deasupra fiinţei create? Aceste întrebări îi interesează pe ateişti doar în măsura în care se ajunge la negarea lui Dumnezeu, şi nici Isus, Buddha, Lao-tse, sau Heraclit nu au dorit să vorbească despre ei. Căci ateistul nu este doar cineva care trăieşte în religia materiei, şi nici doar un fanatic cartezian al raţiunii. Cercul este mult mai larg. Cel care se roagă plin de zel, pietistul devotat sau cel care se împărtăşeşte zilnic poate fi, într-o oarecare măsură, un ateu. Se poate da cu greu o listă exhaustivă a tuturor acestora – de la fanaticii Weltanschauung-ului la făţarnicul care înghite orice, de la adoratorul nebun al faimei, poziţiei, puterii şi banilor la inimile împietrite ale zgârciţilor, de la avocaţii obsedaţi ai igienei la afectaţii indignaţi, de la asceţii torturaţi de viaţă la alcoolicii inveteraţi – cu toţii aparţin acestui grup. Un lucru este sigur: numărul deşertăciunilor este infinit, iar existenţa normală este întotdeauna aceiaşi. Aşa cum a spus-o Heraclit: “Cel treaz  împărtăşeşte o lume comună, pe când atunci când este adormit fiecare om se întoarce spre una privată.”

Semnul infailibil al unei religii neprielnice este “existenţa lipsită de intoxicări.” Cauza este o teamă încordată de viaţă, care a penetrat adânc în suflet. Nimic nu este mai dificil de dobândit decât eliberarea din această stare. O religie bună (vita illuminativa) înseamnă o mai mare sobrietate. Primul semn al vindecării: să vezi că Dumnezeu este pietre, copaci, fructe sau stele: în dragoste, mâncare şi vin. Acela care nu ştie, spune Béla Hamvas, că Dumnezeu se găseşte în şunca pregătită nu va înţelege nimic din cartea sa. “Am înţeles că cea mai înaltă formă a lui Brahman este în mâncare.”

Religia cui este cea bună? Religia aceluia care îndrăzneşte să trăiască într-un mod  imediat şi cunoaşte faptul că bucuria vieţii nu este ceva interzis. Nu este ceva interzis ci, aşa cum spun Scripturile, un plus. Mâncarea, vinul şi dragostea nu sunt un ţel, ci nişte mijloace ajutătoare. Această lume este un loc al crizelor şi a separărilor, şi toată lumea trebuie să-şi declare intenţiile. Insă în acela în care ordinea este re-stabilită, acela nu mai are nevoie de legi, prohibiţii sau ascetism.

Filozofia vinului nu este un inventar al tezaurului de vinuri ale Ungariei. Nici al  botanicii sau gastronomiei. Ca şi în celelalte scrieri ale sale, Hamvas este întotdeauna atent la principalele caracteristici ale comportamentului uman, la lucrurile de bază ale vieţii. Clasificările sunt sarcina cărţilor despre oenologie. Interesul acestei cărţi este cu totul altul. Ea pregăteşte cititorul pentru a venera Prezentul.

Carnaval. Într-un sens romanul lui Hamvas deconstruieşte genul romanesc. Este extrem de dificil să faci rezumatul acestuia, deoarece toate cele şapte cărţi ale acestuia au duzini de personaje şi doar câteva dintre ele se reîntorc în părţile ulterioare căci romanul este un “mare catalog al sorţii, un inventar” al umanităţii. Cărţile sunt precedate şi întrerupte de capitole introductive, cam în maniera pe care Fielding o foloseşte în Tom Jones (un roman la care s-a făcut referire mai devreme) cu excepţia faptului că, aşa cum cititorul îşi va da seama mai târziu, romanului îi lipseşte un punct fix din care fie scriitorul fie cititorul să îl poată observa. In aceste dialoguri eseistice o Voce narează conversaţii, unele pseudo-erudite, altele pseudo-arogante dintre aceasta şi protagonist, Mihály Bormester (Mihai „Magistrulvinului”), aceasta pretinzând că este un “agent spiritual” în povestirea lui Bormester. Dacă putem crede Vocea, Bormester ar găsi această naraţiune de trei ori prostească, foolus termaximus, în primul rând din cauză că acestea ar fi trebuit să aibă loc, apoi că cineva ar trebui să o povestească şi în cele din urmă că altcineva ar aşeza-o pe hârtie. Ulterior cititorul şi criticul sunt invitaţi în această aiureală.

“Romanul descrie dezvoltarea şi răspândirea nebuniei într-un mod complet original,” explică György Spiró. “Romanul a apărut ca un gest de respingere al omniştiinţei, şi de aceea este ocazional o satiră înţepătoare a conştiinţei şi sufletului uman, ocazional o parodie a tuturor teoriilor posibile (trecute sau viitoare), incluzând toate filozofiile, religiile, punctele de vedere estetice şi teoriile existenţei de zi cu zi, raţionale şi iraţionale.”

In prima carte, un asistent-desenator roşcat (tatăl lui Bormester) soseşte într-un orăşel oarecare, unde se întâlneşte cu atâţia oameni câte atitudini sau măşti există. Toate aceste personaje sunt caricaturi strălucite, unele dintre ele având mai mult de o singură identitate. Majoritatea dintre ele se reîntorc în cea de-a doua carte, însă schimbându-şi “monomaniile” distinctive. In cărţile care urmează eroul, Bormester “salvează” şi se căsătoreşte cu o femeie  isterică, apoi îşi dezvoltă o identitate dublă, îşi strangulează soţia, primeşte un lider spiritual şi supravieţuieşte războiului. Nenumărate alte personaje apar, de fiecare dată în alte situaţii, pe măsură ce romanul se desfăşoară într-un interval de timp care se întinde din anii 1880 până la cel de-al Doilea Război Mondial. In cea de-a şaptea carte apare un nou personaj: numele său este Vidal (“cel care poate vedea”), care este nerăbdător să lase să-i cadă masca şi să arunce o privire asupra Ţării Promise. Naratorul şi Vocea discută fiecare parte şi aproape toate personajele din carte. Ei comentează asupra dificultăţilor naraţiunii, vorbesc despre timp, realitate, probabilitate, stil, bun simţ şi  imaginaţie, femei, corp, neînţelegeri, măştile pe care societatea omenească le poartă şi multe altele.

Aşa cum spune György Spiró, “Hamvas nu este doar un simplu caricaturist cu vaste orizonturi intelectuale, deoarece caricatura este limitată la subiectul pe care îl distorsionează. El creează o parodie a întregii existenţe omeneşti şi noi avem sentimental că este  probabil cel mai liber dintre scriitorii maghiari. Nu este, totuşi, atât de liber încât să nu fie un scriitor maghiar, deoarece chiar dacă opera sa a fost scrisă în această limbă, într-un limbaj original şi variat abundând în posibilităţi de inovaţie lingvistică, nu este preocupat nici o clipă de eforturile spasmodice care se regăsesc adesea în Europa de Est de dobândire a unei culturi europene într-o subdezvoltată ţară marginală. Dimpotrivă, el nu are nici un complex de inferioritate, deoarece este aşezat într-un turn de veghe din care pot fi supravegheate atât Estul cât şi Vestul, acel Est şi Vest  care nu sunt capabile să se înţeleagă unul pe celălalt.”

Text tradus de Adrian Bude ; Mai departe la scrieri ; Vivarte project

© 2007, cu permisiunea lui Antal Dúl / site by webzen

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Misticism, People and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s