Mihai Rapcea – Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie … dar nici soarele nu vede vreodata


badpolitics.ro/lasii-au-dreptate-mihai-rapcea In sfirsit mamaliga romaneasca a explodat! Cam asa s-a auzit un glas de femeie la Europa Libera pe undeva prin 17,18 Decembrie 1989. Atunci nu am prea dat mare importanta acestor cuvinte, traiam prea intens momentul. Dar de-a lungul anilor trecuti ce-a zis femeia necunoscuta a capatat ecou si azi incerc sa-mi raspund la afirmatia ei. Asta si prin prisma celor 20 de ani care au trecut de atunci plus toata suita de intimplari aferente lor. Un prieten care a studiat filozofia prin Anglia mi-a spus de un profesor care folosind un reductionism simplu (cerindu-si scuze anticipat pentru ce va zice si generalizarea putin fortata), a spus ca romanii au intotdeauna dreptate si ca sunt lasi. Ca indiferent ce argumente li se aduc pentru a li se demonstra contrariul, tot considera ca au dreptate si foarte rar spun “am gresit”.

Un alt prieten mi-a spus la intrebarea mea – daca am fi lasi ca popor – ca sintem doar rezultatul unei selectii seculare care ne-a adus in stadiul de-a fi ceea ce suntem. Mi-a zis de kumani, pecenegi, tatari, turci si altii. Ideea era ca cei curajosi au ramas sa lupte iar cei mai putin inzestrati au fugit in munti. Sub numarul mare, cei viteji s-au cam dus in timp. Asta face ca noi sa provenim din cei…hmm, sa zicem, mai prudenti. Apoi, in ultima suta de ani a urmat flagelul rosu care nu a facut decit sa castreze si orice urma de curaj. A reusit, cei care au ramas fermi au murit prin puscarii si la Canal. Cei cu „flexibilitati” de constiinta, au scapat. „Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie”. Avind corolar … „dar nici soarele nu vede” vreodata. Parerea lui.

Nu voi aduce in discutie acele momente cind organizati intr-o armata am facut fata cu brio unora. Era de altfel si normal sa fim asa. Ma refer la momentele de curaj individual pe care ar trebui sa le avem zilnic si intr-un numar cit mai mare. De a nu mai fi de acord cu ce ni se intimpla si a ne implica in mod real nu doar injurind linga televizor.

In martie 89 un brasovean si-a dat foc pe pista de schi intr-o incercare sinucigasa de a atrage atentia asupra unui sistem totalitar. Astazi nici nu mai stim care-i este numele si tot ce aminteste de el este o ceremonie de cel mult 10 oameni la inceputul lui martie si o cruce de fier ascunsa in spatele unei dughene din Poiana. Dar am inca in memorie barbatul care a sarit din balconul Senatului acum citeva luni ca semn de protest pentru reducerea alocatiei copilul sau cu deficiente. Ii consider eroi. Si ma gindesc cati din noi am ajutat ca ei sa moara tocmai prin tacerea noastra colectiva. Prin lasitatea noastra de turma.

Ma gindesc la momentul cind o femeie este agresata in tramvai. In ce proportie lumea va intoarce capul iar majoritatea barbatilor isi vor lasa privirea sa alunece pe geam? Sint convins ca abia doua, trei femei vor incepe sa tipe indignate si daca un viteaz se ridica va fi o mare minune.

Dar hai sa fim obiectivi si sa ne raportam la realitatea zilnica. Benzina se scumpeste o data la citeva luni desi 70% din productie este interna. Pretul mincarii creste si el. Iar noi ne pierdem in discutii sterile despre orice dar fara a avea o atitudine de fronda si a ne alipii unui singur scop – existenta noastra de zi cu zi si dorinta de mai bine. Cum de s-a ajuns sa fim atit de disipati?

Am ajuns sa ne dorim cu asa ardoare sa avem dreptate in topice marunte si ignoram ce se intimpla in realitate. Ca sintem furati si vinduti in fiecare zi de unii care au ajuns la putere doar printr-o retorica ieftina impanata cu promisiuni.

Tacerea si lasitatea noastra ne-a adus in aceasta situatie de mamaligi nevertebrate teribil de curajoase in intimitatea casei si zambind tamp cind ajungem intr-o multime organizata. Pensionarii nostrii sunt suparati in casa dar in momentul cind ajung intr-un miting invariabil toti zimbesc si o mai dau si intr-un dans al pinguinului. Am vazut chiar un tip in carucior care agita doua stegulete iar dupa zimbetele care-i radiau fata parea sa aiba parte cit de curind de o epifanie si sa-si parasesca caruciorul ! Unde-i furia ? Acel scop care l-a determinat sa vina aici, nu mai exista? Sau poate nu a existat niciodata.

Poate ca adoram sa ne plingem si mai putin sa actionam. Poate ca injurand in casa e suficient ca sa ne lase fara cuvinte cind ar trebui sa tipam. Poate ca sintem lasi. Cam multi de poate, nu? Dar un lucru pare clar. Ca felul cum ne traim viata este doar expresia lipsei noastre de reactie. Sau – ca sa simplific – chiar sintem lasi.

Ma gindesc la englezul care a spus ca am fi in acest fel. Nu am cum sa-l contrazic. Sintem rupti intre lasitate si dorinta de a avea intotdeauna dreptate.

Si nu am cum sa nu gasesc o asemanare cu acel sarman paralitic din fata unei biserici care avea in piept o pancarda pe care scria…Dumnezeu mi-a luat picioarele da’ mi-a dat in schimb epilepsie.

Am dreptate?  Sursa: Mihai Rapcea

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Forţa Ideilor and tagged , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Mihai Rapcea – Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie … dar nici soarele nu vede vreodata

  1. Pingback: Apocalipsa « munteanul

  2. Pingback: omniprezenta | zing.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s