John Médaille – Modelul Emilian / Capitalismul Molecular, o alternativă distributistă


medaille_john_chrysostom-spre_o_piata_cu_adevarat_libera-9585Extrase din cartea  ‘Spre o piaţă cu adevărat liberă’ de John C. Médaille. Traducere de Irina Bazon, anul apariţiei: 2012. Număr de pagini: 224, ISBN: 978-973-8131-75-0. Cartea poate fi comandată la  Editura Logos, preţ: 20 lei (TVA inclus).

Analiză critică a economiei actuale ar fi inutilă dacă distributismul nu ar oferi o alternativă. Alternativele distributiste nu ar fi credibile dacă nu ar funcționa în mod concret, pe teren, atât în cazul producției de serie mică, cât și în producția pe scară largă. Așa cum o dovedesc exemplele, distributismul nu oferă panacee abstracte, ci sisteme care funcționează pe teren; sisteme pe care orice parte interesată le poate examina pentru a se convinge de eficacitatea lor.

Un astfel de sistem este economia distributistă din regiunea Emilia-Romagna, una dintre cele 20 de regiuni administrative din Italia, cu capitala la Bologna. Iată cum îl descrie Kevin Carson: „Cel mai apropiat model existent de producție industrială sustenabilă ne este oferit de Emilia-Romagna. În această regiune de 4,2 milioane de oameni, cea mai prosperă din Italia, industria este bazată pe «rețelele de producție flexibile» ale micilor firme care țin locul fabricilor enorme sau corporațiilor integrate pe verticală. Utilaje de mici dimensiuni, multifuncționale, sunt integrate în producția artizanală, putând fi mutate frecvent între diferitele linii de producție. Este un model de producție adaptat cererii: mărfuri fabricate la comandă, care elimină în mare parte costurile legate de stocuri. Atât canalele de aprovizionare cât și piața de desfacere sunt preponderent locale. Economia locală nu este predestinată ciclului avânt prăbușire. Creșterea economică explozivă urmată de criză este cauzată de supraproducția necesară pentru a menține scăzute costurile pe unitatea de produs, fără a ține seama de cerere. Deși o mare parte a producției realizate în Emilia-Romagna merge la export, în cazul unei prăbușiri a economiei globale industriile acestei regiuni ar suferi mult mai puțin decât cele din SUA. Beneficiind de o producție la scară mică și de furnizori locali, trecerea la o producție destinată satisfacerii necesităților locale ar fi relativ ușor de realizat. Salariul mediu în Emilia-Romagna este aproape dublu față de restul Italiei, cam 45% din valoarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi aflate în proprietate cooperatistă“.

Aspectele importante asupra cărora ne concentrăm în această analiză sunt producția distribuită și flexibilă, utilajele de mici dimensiuni, multifuncționale, producția adaptată cererii de tip „demand-pull“, nu „supply-push“, lanțurile locale de aprovizionare și proprietatea productivă larg distribuită. Să analizăm aceste puncte pe rând.

Producția flexibilă. Aceasta permite circulația rapidă între diferite linii de producție, în funcție de cerere. Acest tip de producție nu este posibil în cazul corporațiilor multidivizionare, în cadrul cărora o nouă linie de producție presupune intrarea în funcțiune a unei noi secțiuni, împreună cu necesarul ei de capital, ca să nu mai vorbim de cheltuielile administrative. Mai mult, acest tip de manufactură este mai ușor de integrat în producția artizanală, furnizând cele mai bune produse provenite atât din producția în serie mare, cât și din cea în serie mică. Producția artizanală nu va mai însemna un compromis între calitate și preț, între producția individuală și producția de masă.

Utilajele multifuncționale. Folosirea utilajelor multifuncționale permite fabricii mutarea cu ușurință de la o linie de producție la alta, după cum dictează cererea, fără a fi necesare costuri excesive de reutilizare. Sistemul actual care se bazează pe folosirea de utilaje specifice pentru fabricarea anumitor tipuri de produse nu poate conferi acest avantaj. Mai mult, utilajele multifuncționale sunt deja larg răspândite. Majoritatea gospodăriilor dețin deja destul de multe astfel de unelte. Dacă vom căuta în comunitățile noastre, este posibil să descoperim o abundență de capital, echipamente care pot fi îmbinate pentru a fabrica ieftin, eficient și la nivel local o varietate de produse.

Producție adaptată cererii. Producția în funcție de cerere are mai multe consecințe favorabile în plan economic și social. Din punct de vedere economic, reduce stocurile, încurajează localizarea liniilor de aprovizionare și atenuează ciclul avânt-prăbușire. În plan social, recurge mai puțin la publicitate pentru vinderea bunurilor. În prezent, consumatorii sunt victime ale propagandei permanente care apelează la instinctele lor. Nu este vorba decât de o „pornografie comercială“, necesară într-un sistem de tip supply-push (bazat pe stimularea ofertei). Această propagandă este îndreptată mai ales asupra copiilor, care trebuie să fie socializați în spiritul culturii consumiste pentru ca sistemul actual să supraviețuiască.

Lanțuri locale de aprovizionare. Canalele locale de aprovizionare diminuează substanțial costurile și sporesc utilitatea firmelor la nivel local. Ne-am convins cât de „eficient“ este să transportăm roșii de la 2.000 de mile depărtare înainte de a le consuma sau să aducem produse de la celălalt capăt al lumii. Evident, ceva este în neregulă în această ecuație și chiar și cei mai ignoranți oameni admit că aprovizionarea la nivel local este mai eficientă decât cea de la distanță. Deoarece procesul de fabricație este în mare măsură distribuit între firme locale, care comercializează produsele între ele și către public, piața liberă funcționează și toate inputurile primesc un preț pe piață. Aceasta înseamnă că pot fi luate decizii corecte privind activitățile de producție și marketing, iar resursele pot fi alocate mult mai eficient decât în cadrul corporațiilor multidivizionare, unde acestea sunt alocate socialist.

Proprietate productivă răspândită. Proprietatea larg răspândită, deținută de lucrători, rezolvă problemele ivite din separarea capitalului, managementului și muncii, precum și a cunoașterii tehnice de cea antreprenorială. Lucrătorii nu mai sunt rotițe într-un mecanism economic, ci dețin controlul asupra propriului destin pentru că sunt stăpâni pe proprietățile lor: pământ, utilaje și propriile aptitudini. Sunt soluționate problemele cauzate de despărțirea proprietății de muncă și a managementului, de cunoașterea procesului de producție. Pe lângă aceasta, este încurajat și consolidat sentimentul de comuniune. În ultimă instanță, acesta este scopul real al unei economii. Scopul ei nu este acela de a acumula mormane de bani, ci de a crea bogăție reală care să susțină familiile și comunitățile.

Scalabilitatea. Corporațiile multidivizionare trebuie să atingă dimensiuni gigantice pentru a avea cu adevărat putere. Astfel, se creează o prăpastie între afaceri și „marile afaceri“, două tipuri foarte diferite de întreprinderi, care au efecte diferite asupra pieței. Modelul distributist și-a dovedit eficacitatea și în producția de serie mare (după cum vom arăta în capitolul următor), dar este adaptabil și la nivel de afacere de familie sau chiar la nivel de individ. Într-adevăr, acest model permite oamenilor să profite de capitalul de care dispun, în prezent neutilizat. De exemplu, putem folosi bucătăria proprie și camera de oaspeți pentru a deschide un mic restaurant sau o braserie. De fapt, doar numărul sufocant de norme zonale și reglementări, precum și necesitatea unei contabilități complicate sunt factorii care ne împiedică să utilizăm mai frecvent capitalul pe care îl avem.

Există oameni care au pledat în favoarea distributismului, iar aceștia sunt producătorii înșiși. În ultimii 20 de ani, ei au încercat să creeze un simulacru, nereușit, de sistem distribuit. Și-au dat seama că nu mai este profitabilă deținerea de echipamente scumpe și au distribuit producția în întreaga lume, externalizând-o către întreprinzători din lumea a treia care și-au asumat toate riscurile deținerii de proprietate. În același timp, corporațiile beneficiază de transport ieftin și de drepturi izvorâte din posesia legală de brevete, ceea ce le asigură controlul asupra produsului final. În sistemul industrial de astăzi, se consideră că este inutilă deținerea efectivă a unei fabrici atunci când tot ceea ce contează este să deții o marcă.

Acesta este sistemul „Nike“, în care „produsul“ nu este reprezentat de pantofi, ci de logo-ul „swoosh“ imprimat pe ei. De fapt, compania Nike nu se ocupă decât cu obținerea de brevete și cu strategiile de publicitate. Pantofii sunt fabricați în ateliere de tip sweatshop. Utilizarea excesivă a publicității îi permite companiei Nike să vândă perechea de pantofi cu 100 de dolari, costurile cu forța de muncă fiind de 1 (un) dolar. Deși pare o afacere bună, compania își pregătește propria distrugere. Thomas Peters, un guru al managementului, susține că aproximativ 90% din valoarea unui produs nu este reprezentată de costurile cu utilajele sau cu forța de muncă, ci de „proprietatea intelectuală“. Ceea ce înseamnă ca o corporație își poate exercita controlul prin intermediul legilor privitoare la brevete. Cu toate acestea, nu va mai dura mult până când fabricile actuale vor decide că brevetele nu au nici o justificare morală sau economică. Vor sfâșia swooshtika și vor descoperi că își pot vinde produsele la nivel local la o zecime din preț și că își pot plăti lucrătorii de trei ori mai mult. Pe măsură ce actuala ordine economică se destramă, corporațiile își vor da seama că au creat toate condițiile pentru înlocuirea lor. Iar aceasta este o veste bună.

Emilia-Romagna, are o istorie de 100 de ani de economie cooperatistă. Cooperativele au fost desființate în anii ’30 de către fasciști. După războiul mondial care a devastat regiunea, spiritul cooperatist a fost reînviat și de atunci a tot crescut. Până în prezent au fost înființate aproximativ 8.000 de cooperative, de dimensiuni și tipuri variate. Majoritatea sunt întreprinderi mici și mijlocii și activează în toate domeniile economiei: industrie, agricultură, finanțe, comerț cu amănuntul și servicii sociale. „Modelul emilian“ este diferit de cel din Mondragón. În timp ce Mondragón funcționează după un model ierarhic similar cu organizarea corporațiilor multidivizionare (diviziunile corporației având însă libertatea de a se retrage oricând din cooperativă), modelul Emilia-Romagna constă în rețele create între o mare varietate de firme independente, avem un model rețea. Aceste rețele sunt foarte flexibile și se pot muta de la o linie de producție la alta, combinând un grad înalt de integrare pentru comenzi specifice cu un grad înalt de independență.

Cooperarea între firme este asigurată, în principal, de două organizații, ERVET (Agenția de Dezvoltare a regiunii Emilia-Romagna) și CNA (Confederația Națională a Artizanilor). ERVET oferă întreprinderilor servicii de asistență reale (spre deosebire de cele oferite de guvern), constând în analize ale planurilor de afaceri, marketing, transfer de tehnologie și alte servicii. Centrele de servicii sunt organizate în jurul unor industrii diverse. De exemplu CITER oferă asistență în domeniul modei și al industriilor textile, QUASCO în domeniul construcțiilor, CEMOTOR în cel al echipamentelor pentru terasamente etc. CNA oferă asistență micilor artigiani, firmele artizanale cu mai puțin de 18 angajați, unde proprietarii lucrează în cadrul firmei, și contribuie cu servicii de finanțare, salarizare și alte servicii de acest tip.

Modelul din Emilia-Romagna se bazează pe conceptul de reciprocitate. Reciprocitatea are la bază noțiunea de transferuri bidirecționale: importantă nu este relația de schimb la un preț stabilit, cât faptul că ceea ce obține cineva este proporțional cu ceea ce oferă. Elementul de încredere este foarte important, fiindcă reduce costurile de tranzacționare, de contractare și de reprezentare avocațială, spre deosebire de situația din corporațiile moderne, în cazul cărora aceste cheltuieli reprezintă o proporție însemnată din costurile totale. Mai mult, dacă reciprocitatea este principiul care stă la baza unei familii și comunități sănătoase, sistemul economic consolidează atât familia, cât și societatea civilă, în loc să funcționeze în dauna lor.

Iată cîteva din rezultatele economice ale aplicării modelului emilian. Cooperativele furnizează 45% din PIB-ul regiunii, salariile sunt cu 50% mai mari decât în restul Italiei. Productivitatea și nivelul de trai ale regiunii sunt printre cele mai mari din Europa. Spiritul antreprenorial este foarte ridicat, peste 8% din forța de muncă desfășurând activități independente sau deținând propria afacere. Există 90.000 de întreprinderi de producție în regiune, ceea ce reprezintă, cu siguranță, una dintre cele mai dense concentrații de întreprinderi din lume. Unii au numit modelul din Emilia-Romagna „capitalism molecular“; dar indiferent cum este numit, reprezintă, cu siguranță, un model opus, net superior capitalismului corporatist.

Economics, Cooperation, and Employee Ownership – The Emilia Romagna model At the core of the Emilian Romagna success story is the regional government’s focus on support small businesses – employee-owned and co-op owned alike.
EM… ER population: 3.9 million vs. 3.8 million – 420,000 firms – one for every 9 men, women and children! More than half the population are co-op members. Coops — including employee-owned businesses — employ 10% of the workforce and generate, according to University of Bologna economist Stefano Zamagni, about 30% of the GDP in the region and up to 60% of the GDP in some cities like Imola. In Bologna itself, 15 of the 50 largest businesses are coops, and coops employ 25,000, or 10% of the labor force. Housing co-ops and consumer co-ops are so numerous that they hold down prices, and most privatized social services are provided by employee co-ops (including 60% of home health care services)
…. “Emilia Romagna has 7% of the population of Italy,” says del Bono. “But we account for 9% of the Italian GDP, 12% of Italy’s exports, and 30% of Italy’s patents.” Unemployment is an enviable 3%.
It wasn’t always this way. Emilia Romagna moved from among the poorest of Italy’s industrial regions in 1950 to the richest in 2005. Today it’s among the 10 richest of the European Union’s 122 regions.
… These service centers combine the economies of scale with the advantages and flexibility of small business. They have supported the so-called “flexible manufacturing” of the region in which small businesses in the same industry collaborate in joint bids for major contracts. The region is home to some very high value-added producers, including companies widely known in the United States like Ferrari, Lamborghini, Maserati, and Ducati, which use networks of small businesses to supply their inputs.
The result is thousands of small and medium-sized enterprises, perhaps the densest concentrations of small businesses in the industrial world.
… The Italian cooperative movement had its origin in 1850s and flourished in Northern Italy before Mussolini came to power. Unlike most of the rest of Europe where consumer co-ops predominated, in Italy employee-owned co-ops played a major role. In1921, there were 3600 consumer co-ops and 2700 production co-ops in Emilia Romagna. But the co-ops fell on hard times about Mussolini’s fascists marched on Rome in 1922, and, beginning in 1926, Mussolini’s government systematically crushed them as independent organizations .
With the restoration of democracy in Italy after World War II, parliament gave formal recognition to the role of cooperatives. Article 45 of the Italian Constitution (1947) states: “The Republic recognizes the social function of cooperation characterized by mutual aid and not private profit. The law promotes and favors the growth of these structures using the most appropriate means and guarantees that their character and purpose will be inspected accordingly.”
The Basevi Law of 1947 — Italy’s basic co-op law — fleshed out this constitutional recognition. It provided co-ops with special tax treatment to encourage their self-capitalization by creating the concept of “indivisible reserves” for the benefit of all (i.e., future generations of employees and the community). Earnings could be contributed to indivisible reserves tax free (saving 40% in taxes), but if the co-op dissolved or sold, its reserves by law went to another cooperative or to a cooperative federation, rather than being distributed among the members. Members received their returns in annual interest payments on their membership fees and in patronage dividends.
… In the last fifteen years, co-ops of all sorts have doubled their importance in the Italian economy. Today 121 of the 1400 largest Italian firms are cooperatives or 9%, up from 4%, and employment have doubled from ½ million to 1 million. Employee-owned co-ops play a major role, especially in Emilia Romagna.

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in a3f, Distributism and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s