”Ulei de şarpe” de Richard Heinberg – traducerea în limba română făcută de Ovidiu Hurduzeu, în curând la Editura Logos


Articol sursa : Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (II)

În România, a fi la putere conferă marele avantaj de a debita pe toate canalele media orice îţi trece prin cap, fără teamă de consecinţe. Neexistând, în mainstream, o structură informaţională independentă – cele câteva excepţii nu fac decât să confirme regula –, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţi rămâne în general fără replică şi se plimbă prin spaţiul audio-vizual ca printr-un sat fără câini.

Cum neadevărul nu doare când eşti la guvernare, un decident politic, domnul Liviu Dragnea, a declarat la ProTV, într-o discuţie despre gazele de şist, că „ar putea să vină venituri din pământ, dar nu ne lasă oamenii din Pungeşti. Cei 200 de oameni din Pungeşti nu-i lasă pe ceilalţi 20 de milioane să ne dezvoltăm“. După părerea domnului Dragnea, cei 200 de ţărani sunt manipulaţi de nimeni alţii decât preotul din sat şi ONG-urile din Vaslui. „Cetăţenii din Pungeşti şi cei care îi ajută pun presiune pe 20 de milioane de români“, a mai declarat domnul Dragnea, reamintindu-ne – pentru a câta oară? – că susţine „categoric, categoric“ exploatarea gazelor de şist.

Nu ştiu câtă presiune pun un preot, câteva ONG-uri şi câteva sute de ţărani pe poporul român pentru a-l face să renunţe la o asemenea „binefacere“. Cunosc însă foarte bine – şi ar trebui să o ştie întreaga ţară – la câtă (re)presiune şi intimidare sunt supuşi zilnic cei care îndrăznesc să se opună. Orice abuz este justificat în numele „dezvoltării” pe bază de şisturi, aşa cum, pe vremea comunismului, orice nemernicie putea fi făcută în numele „construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate“. Modelul „dezvoltării“ nu mai vine de la Moscova, CAER, sau Cabinetul 2 al Elenei Ceauşescu, ci din birourile companiilor de petrol şi gaze sau ale firmelor de minerit cu cianuri al căror model extractiv România se angajează să-l ducă la împlinire: „Guvernul României caută surse pentru dezvoltare. Cel puţin guvernul actual nu doreşte ca România sa fie transformată într-o grădină botanică“.

Domnul Liviu Dragnea şi actualul guvern nu doresc o Românie grădină botanică, probabil pentru a se diferenţia radical de „eco-anarhisto-legionarii“ care manifestau pe străzile Capitalei cu banerul „România, Grădina Maicii Domnului”. Opţiunea lor „categorică“ este dezvoltarea pe bază de şisturi: „Daca exploatăm gazele de şist, preţul în România va scădea, industria va deveni mult mai competitivă, vor apărea locuri de muncă şi economia se va dezvolta. Aşa s-a întamplat în America. De câţiva ani America are un preţ foarte mic la gaze naturale şi industria este foarte competitivă pentru că au costuri mai mici“.

Oare chiar „aşa s-a întâmplat în America“? Hai să privim mai îndeaproape cum stau lucrurile peste ocean.

„De câţiva ani, America are un preţ foarte mic la gazele naturale“. Informaţia este doar parţial corectă. „Volatilitatea preţurilor“ este sintagma adecvată pentru a caracteriza situaţia reală de pe piaţa gazului din SUA. În cartea sa „Too Much Magic”, reputatul analist James Howard Kunstler descrie consecinţele dramatice ale acestei volatilităţi: „Preţurile la gazul natural din SUA au crescut şi s-au prăbuşit de patru ori între 2000 şi 2009… Creşterea preţurilor nu a putut să atenueze povara financiară creată prin darea în funcţiune a 20 de mii de sonde într-o perioadă de zece ani. La gazele de şist, fiecare sondă de fracturare costă între trei şi zece milioane de dolari (forare şi exploatare prin fracturare hidraulică). Trebuie luat în considerare şi răspunsul economiei la oscilaţiile de preţ, de la 2 USD la 13 USD pe parcursul celor zece ani. Sub 8 dolari companiile nu ar putea să facă profit de pe urma noilor exploatări de gaz de şist. Peste 8 dolari, familiile americane nu şi-ar mai permite să-şi încălzească gospodăriile… Dacă ţinem cont de oscilaţia bezmetică a preţurilor, în contextul creşterii datoriilor companiilor care practică fracturarea hidraulică, exploatarea gazelor de şist ne apare, în cel mai bun caz, ca fiind marginal profitabilă din punct de vedere comercial“.

Câte zeci de mii de sonde de fractuare hidraulică ar trebui să împânzească România pentru ca întreaga afacere să fie „marginal profitabilă“? Care firmă de peste Ocean, pradă unei porniri sinucigaşe, s-ar îndatora la sânge pentru a putea vinde românilor gaz de Pungeşti la „un preţ foarte mic“?!

Să aruncăm o privire asupra celeilalte gogoaşe mult mediatizate, crearea locurilor de muncă. În cartea „Ulei de şarpe” (traducerea în limba română este în curs de apariţie la editura Logos din Bucureşti), Richard Heinberg prezintă situaţia reală: „Mercenarii industriei precum Daniel Yergin citează deseori locurile de muncă drept unul dintre principalele foloase pe care le are America de pe urma fracturării. Totuşi… în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă, istoricul real al fracturării este mult mai modest. Studiile finanţate de industrie includ profesii precum stripteuzele şi prostituatele în totalul noilor slujbe create1. Începând cu 20032, locurile de muncă pentru cei care lucrează efectiv în industria de petrol şi gaze s-au cifrat la mai puţin de a douăzecea parte dintr-un procent din piaţa muncii americane, potrivit US Bureau of Labor Statistics. Când slujbele sunt legate de fracturare, ele dispar pe măsură ce zăcământul este saturat de sonde şi producţia intră în declin. Într-o notă analitică din «Capital Economics» (aprilie 2013), Paul Dales demonstra că boom-ul petrolului şi gazului de şist nu a oferit în ultimii ani decât un impuls economic minor economiei Statelor Unite: «Din iunie 2009, volumul extracţiei de petrol şi gaz a crescut cu 24%. În aceeaşi perioadă, producţia de echipament minier a crescut cu 47%, iar serviciile miniere ajutătoare, care includ forajul pentru petrol şi gaze, au crescut cu 50%… Dar această creştere explică doar o mică parte a redresării economice. Să admitem că ea ar fi responsabilă pentru o cincime din creşterea de 18,3% a producţiei industriale totale. Dat fiind că sectoarele legate de petrol şi gaz reprezintă doar 2,5% din PIB, contribuţia lor este doar de 0,6% din creşterea de 7,6% a PIB-ului»“3.

Dacă la nivel naţional gazul de şist nu a produs mult visata redresare economică, să fi „explodat” economia americană la nivel local? La ce-ar trebui să se aştepte Bârladul şi Pungeştiul în lumina experienţei comunităţilor locale din SUA? Ne lămureşte, în această privinţă, tot Richard Heinberg: „În timpul boom-ului fracturării, autorităţile locale trag foloase temporare datorită veniturile mai mari obţinute din impozite. Dar costurile legate de repararea drumurilor avariate – uneori cifrate la milioane de dolari – pot depăşi avantajele de scurtă durată. În 2012, statul Texas a colectat impozite în valoare de 3,6 miliarde de dolari de pe urma petrolului şi gazului produs pe teritoriul său (atât de la sonde convenţionale cât şi de la cele care operează în zăcămintele de şist). În acelaşi an, însă, Departamentul de Transporturi al statului Texas a estimat că pagubele provocate drumurilor de către operaţiunile de foraj se ridică la 4 miliarde de dolari. Din 2009, Arkansas-ul a colectat impozite în valoare de aproximativ 182 de milioane de dolari, dar costurile provocate drumurilor sunt estimate la 450 de milioane. Drumuri menite să dureze 20 de ani au nevoie de reparaţii majore după doar 5 ani datorită permanentului du-te-vino de vehicule cu gabarit mare care transportă echipament şi apă la şi de la sondele de fracturare“4. Este naiv să credem că exploatarea gazului de şist va conduce la renaşterea economică a unor zone sărace din România. Deborah Rogers, în raportul ei „Şistul şi Wall Street-ul”, arată fără nici un echivoc adevărata misiune a companiilor de petrol şi gaze: să extragă hidrocarburi cât mai ieftin şi mai eficient posibil şi să le vândă la preţul cel mai mare care poate fi obţinut. Aceste companii „nu sunt în business pentru a proteja mediul înconjurător, pentru a salva ferma de familie sau pentru a scoate din recesiune economică zonele sărace. Dacă din întâmplare aceste lucruri se întâmplă, ele sunt pur şi simplu periferice faţă de misiunea principală a acestor companii“5.

Ar mai fi multe alte argumente împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică, mai ales în contextul românesc. Cele prezentate sper să fie totuşi suficiente pentru a convinge cititorul că ne confruntăm cu un potenţial dezastru.

Rămâne întrebarea. Cum ne „dezvoltăm?“. În mod frecvent, problema „dezvoltării“ apare pe buzele politicienilor români doar atunci când „dezvoltarea“ gravitează în jurul unor învârteli mai mici sau mai mari care le umflă buzunarele. Se pare că în prezent „dezvoltare“ înseamnă exclusiv cianurarea şi fracturarea hidraulică a României. De îndată ce va dispărea puterea infracţională care susţine astfel de proiecte distructive, va dispărea brusc şi modelul extractiv de dezvoltare.

Cum ar arăta o dezvoltare firească, sustenabilă, adaptată condiţiilor României secolului al XXI-lea? Ar fi multe de spus în această privinţă. Cum „decidenţii politici“ români par să plece urechea doar la ce spun străinii, prefer să-l citez din nou pe Richard Heinberg. Iată cum încheie prefaţa la ediţia românească a cărţii „Ulei de şarpe”: „Trebuie să respingem afirmaţia că exploatarea gazelor şi ţiţeiului de şist prin fracturare hidraulică este cea mai bună speranţă pe care o are Europa (şi România) pentru a menţine o economie incapabilă să depăşească tiparele ei energetice de până acum. De fapt în curând toate naţiunile lumii se vor confrunta cu realitatea: declinul carburanţilor fosili, scăderea cantităţii de energie disponibilă şi prin urmare, o economie care se va restrânge. Decât să încercăm să blocăm acest viitor inevitabil, extrăgând şi arzând combustibili fosili care sunt tot mai scumpi şi din ce în ce mai dăunători pentru mediul înconjurător, trebuie să începem de pe acum să construim o economie post-creştere, funcţională, bazată pe energie regenerabilă – o economie menită să satisfacă nevoile oamenilor şi să protejeze natura. În acest context, activele cele mai valoroase ale României s-ar putea să nu fie gazul natural, ci solul (cernoziomul, cel mai fertil sol din lume), uriaşele sale pături acvifere, rămase în mare parte intacte, apele minerale, biodiversitatea şi bogăţia patrimoniului cultural. În natură şi cultură – nu în eforturile de a menţine şi extinde o economie fundamental nesustenabilă, bazată pe carburanţi fosili – se vor regăsi împlinite speranţele noastre cele mai bune şi mai realiste pentru un viitor omenos, cu şanse de supravieţuire“.

Cuvintele şi clarviziunea sunt ale unui american. Oamenii politici români sunt şi ei, ce-i drept, buni de gură, dar clarviziunea nu pare a-i caracteriza. „Înţepeniţi în proiect“, nu pot (sau nu vor) se renunţe la modelul societăţii bazate pe arderea combustibililor fosili. (Și nu vor să renunțe la comisioane). Aşa cum arătam în primele rânduri ale acestui articol, orice gogomănie sau manipulare rostită de guvernanţii noştri rămâne în general fără replică şi nepedepsită. Să ne trăiască şi să se pricopsească!


Revoluţia gazelor de şist. Anatomia unui dezastru (I)

Motto: Consider revoluţia gazelor de şist mai mult o petrecere de pensionari decât o revoluţie… Este ultima zvâcnire. (Art Breman, geolog)

Ca şi când distrugerea Apusenilor prin „proiectul Roşia Montană″ nu ar fi fost de ajuns, asasinii economici, interni şi externi, ai României au mai tras câteva gloanţe în trupul muribund al ţării noastre – ca să fie siguri că victima chiar nu mai mişcă. De data aceasta arma folosită este fracturarea hidraulică. Dacă în cazul Roşia Montană au acţionat neglijent, nu le-a păsat să facă pierdută arma crimei şi să şteargă amprentele, în afacerea gazelor de şist se lucrează profesionist, cu pistolari deghizaţi în negustori de iluzii din Vestul Sălbatic. Prin propagandă şi tactici psihologice, demne de o veritabilă acţiune de psy-ops, crima comisă a fost transformată în opusul ei: o operaţiune de salvare a României din ghearele petro-imperialismului rusesc.

Au fost reactivate mai întâi mituri şi reflexe condiţionate menite să influenţeze emoţiile şi comportamentele populaţiei (potenţial) insurgente. Există termeni şi sintagme care provoacă o reacţie colectivă previzibilă. În cazul gazelor de şist, sintagma „independenţa faţă de gazul rusesc“ declanşează un reflex condiţionat de respingere a „duşmanului de la est“. Odată reactivat acest reflex în mentalul românesc, orice enormitate debitată în legătură cu „independenţa faţă de gazul rusesc“ va fi acceptată necondiţionat de către publicul larg. Un titlu ca „Miza gazelor de şist: Ruşii vor avea pierderi uriaşe dacă România devine independentă energetic“ (ziare.com) nu urmăreşte să ofere o informaţie reală, ci să stârnească o reacţie emoţională. Nu numai că ne vom câştiga independenţa faţă de gazul rusesc, dar vom produce duşmanului şi „pierderi uriaşe“. Termenii nu au nimic din rigoarea datelor economice, trimit însă subliminal la istoria rezistenţei noastre în faţa asupritorului bolşevic. Cât pierde Gazprom în eventualitatea unei independenţe româneşti faţă de gazul rusesc ne-o spune, la rece, Vocea Rusiei: „Cota de gaze alocate Republicii Moldova şi României reprezintă 0,6% din totalul exportului anual de gaze al Gazprom. În condiţiile în care, în prima jumătate a anului 2013, cererile de gaze din Europa către Gazprom au crescut cu 10%, cota de 0,6% poate fi redistribuită de Gazprom fără probleme Turciei sau Germaniei, ţări aflate în plină expansiune economică“.

Hotărâte, probabil, să-i producă Rusiei „pierderi uriaşe“, guvernele băsesciene au mizat totul pe Nabucco, un proiect occidental al cărui eşec răsunător a pus în evidenţă latura lui… comică. Iată ce scria revista “Forbes” în 2012: „Nabucco a fost întotdeauna mai mult decât o simplă conductă pentru a transporta gaz: a fost un proiect menit să demonstreze unitatea europeană împotriva manipulărilor grosolane ale petro-imperiului condus de Putin. O comedie a erorilor, jucată de nenumărate ori, a demonstrat în mod concludent incompetenţa şi neputinţa aproape comică a Uniunii Europene, chiar atunci când este vorba de chestiuni care se presupune a avea o importanţă strategică. Nabucco a fost conceput ca un proiect în care europenii eficienţi şi moderni le vor arăta ruşilor înapoiaţi cum se face treaba. În loc de o lecţie dată ruşilor, proiectul s-a dovedit o caricatură“.

Să tot fie o caricatură pentru analiştii de la “Forbes”, dar pentru România eşecul este usturător. Mizând totul pe Nabucco, România a refuzat să participe la construcţia conductei South Stream. Dacă ar fi trecut pe teritoriul României, lungimea conductei s-ar fi scurtat cu 50% şi ar fi scăzut preţurile gazului furnizat României de către Gazprom. “South Stream ar fi putut reprezenta „cel mai important tren care ar fi putut trece prin România şi care ne-ar fi pus înapoi pe harta Europei“, consideră analistul Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni. România a rămas însă pe peronul gării în vreme ce bulgarii, sârbii, ungurii, slovenii, austriecii, italienii, croaţii, macedonenii, grecii şi turcii s-au instalat în vagoanele South Stream-ului. În contul călătoriei, Gazprom oferă preţuri stabile la gaz cu un discount de 10%. Sunt şi alte avantaje. Construcţia porţiunii de conductă de pe teritoriul bulgăresc le va aduce vecinilor noştri venituri garantate de 3,1 miliarde (potrivit declaraţiilor făcute de ministrul bulgar al energiei, Dragomir Stoynev, din 31 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a lucrărilor). Până la urmă, România va trebui să se pronunţe „în favoarea South Stream, pentru că altă alegere nu are“ socoteşte analistul azer Ilgar Velizade, citat de agenţia Regnum.

Nu are alegere?! O manipulare rusească! strigă la unison aceiaşi politicieni care au aplaudat proiectul Roşia Montană. Cum să rămână România de căruţă? Nici nu-şi dăduse Nabucco obştescul sfârşit, că negustorii de iluzii s-au năpustit să ne vândă „ulei de şarpe“ pentru vindecarea beteşugurilor energetice. Leacul miraculos, pretind negustorii, nu trebuie importat de la „duşmani“, căci îl avem noi înşine din belşug. Numele lui: gazul de şist. Este tot gaz natural, numai că se comportă puţin mai ciudat (de aici denumirea de gaz neconvenţional): stă îngropat la mare adâncime, la vreo doi kilometri sub terenurile agricole şi gospodăriile ţărăneşti, sub pânza freatică. Captiv în rocile de şist, nu vrea să iasă la suprafaţă decât forţat prin fracturare hidraulică. Cum tehnologia miraculoasă o deţin negustorii din Vestul Sălbatic, ei vor scoate gazul nostru din măruntaiele pământului şi tot ei or să ni-l vândă, la preţurile de pe piaţa mondială! Gazul va fi ieftin ca braga, aşa cum este în prezent în Statele Unite.

Ceea ce urmează, dragi cititori, nu veţi afla din pliantele şi prezentările în power point ale experţilor în comunicare. Și nici din gura celor care le permit negustorilor de aiurea să fractureze din teritoriul ţării oricâte hălci ar vrea.

Pentru a elibera gazul, rocile puţin poroase din zăcămintele de şist trebuie mai întâi „fracturate“ prin injectarea, la mare presiune, a unei cantităţi enorme de apă amestecată cu peste 500 de substanţe toxice şi poluante. Cantitatea colosală de apă otrăvită – cam 19 milioane de litri de apă sunt necesari pentru fracturarea unei singure sonde – revine într-o proporţie însemnată (între 30-70%) la suprafaţă, unde începe apoi odiseea depozitării şi tratării ei. Nu este vorba de ceva în genul apei reziduale menajere, ci de un cocteil de substanţe radioactive şi superpoluante, majoritatea ţinute secrete (din cauza adâncimii la care se foloseşte, apa reziduală de fracturare este contaminată radioactiv). Cum planul este ca România să fie împânzită cu sonde, la o rată de 5-6 sonde pe kilometrul pătrat, nu-i greu de imaginat câte bazine descoperite de colectare a lichidului rezidual toxic vor exista. Nu este deloc exclus ca, pentru a maximiza profitul, parte din lichidul rezidual să fie deversat, pe şest, direct în râurile sau pe ogoarele patriei. S-a întâmplat în SUA, de ce nu s-ar întâmpla în România, unde fracturiştii sunt, după toate evidenţele, deasupra oricărei legi ? Oricum, staţiile de tratare a apelor reziduale din România nu au capacitatea de a epura asemenea cocteiluri ucigaşe. Iar îngroparea lor în subsol (o metodă larg folosită) va polua mai devreme sau mai tîrziu straturile de apă freatică. Dacă la Roşia Montană proiectul minier va concentra cianura într-un imens lac otrăvit, exploatarea gazului de şist va dispersa o otravă, la fel de puternică, pe sute de kilometri pătraţi, afectând profund sănătatea a zeci sau chiar sute de mii de români, flora şi fauna sălbatică, terenurile agricole şi animalele domestice. Şi, mai ales, va lăsa o mare parte a României fără apă potabilă. (Acesta este doar unul dintre multiplele dezastre ecologice pe care le poate provoca fracturarea hidraulică.)

Gogoaşa „independenţei faţă de gazul rusesc“ nu oferă totuşi suport propagandistic suficient pentru a justifica un act de vandalism ecologic de asemenea proporţii. Pentru a anestezia complet opinia publică românească trebuia cultivată admiraţia necondiţionată faţă de mitul „revoluţiei gazelor de şist“ din SUA.

În esenţă, noul mit american se rezumă la câteva formulări şocante: 1) gazul de şist schimbă regula jocului; 2) datorită fracturării hidraulice SUA vor avea între o sută şi două sute de ani gaz ieftin şi abundent; 3) SUA au descoperit echivalentul în gaz a două Arabii Saudite; 4) SUA sunt pe cale să-şi câştige independenţa energetică; 5) revoluţia gazului de şist va produce o iminentă renaştere industrială. Repetate neîncetat, ca într-un ritual magic, aceste baliverne au menirea să anihileze orice critică raţională şi să incrimineze reacţiile naturale de respingere ale populaţiei. Prin bine cunoscutul procedeu copy-paste, propagandiştii din România au preluat lozincile americane şi le-au potrivit ca nuca în perete. Efectele sunt de-a dreptul rizibile: „România – viitorul Dubai al Europei?“ (Bogdan Chirieac), „100 de ani de industrie de gaze în România“ (revista Partener), „Valorificarea gazelelor ieftine neconvenţionale ar putea ajuta la reindustrializarea României“ (Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate).

Mioritica „revoluţie a gazului de şist“ se anunţă a fi o glumă macabră, un act de sabordare a viitorului ţării, o ameninţare gravă la adresa democraţiei şi a drepturilor umane fundamentale: inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul la apă curată şi hrană sănătoasă. Aşa cum esenţa criminală a comunismului nu poate fi înţeleasă fără o analiză a ceea ce s-a întâmplat în Rusia bolşevică, tot aşa nu vom realiza dimensiunile dezastrului ce ni se pregăteşte dacă nu ştim ce a însemnat în realitate „revoluţia gazului de şist“ din Statele Unite. Se impune, prin urmare, o dez-vrăjire a „miracolului american“.

Cei „o sută de ani de gaz natural“ din SUA sunt meniţi să umfle o nouă bulă, poate mai devastatoare decât cea imobiliară şi, în paralel, să ofere un colac de salvare uneia dintre cele mai murdare şi retrograde (la propriu şi la figurat) industrii ale lumii contemporane: industria hidrocarburilor neconvenţionale (gaz şi petrol de şist, nisipuri bituminoase).

Se pune întrebarea firească: cum au reuşit exagerările şi minciunile lobbyistilor şi altor susţinători ai acestei industrii să fie crezute de o mare parte a publicului american? Campaniile agresive de PR ne oferă un răspuns parţial. Altă explicaţie ne este dată de refuzul politicienilor, mass-mediei şi chiar al multor cetăţeni de rând de a accepta moartea visului american. „Revoluţia gazului de şist“ este paiul de care se agaţă cei care nu înţeleg că jocul s-a terminat. Supercomplexa civilizaţie americană, construită pe hidrocarburi ieftine şi abundente, se află în moarte clinică şi nici un remediu fantezist, precum ţiţeiul şi gazul de şist nu poate menţine status quo-ul. În cartea “Too much Magic: Wishful Thinking, Technology and the Fate of Nation” (Prea multă magie: speranţe deşarte, tehnologie şi soarta naţiunii), James Howard Kunstler scrie că „boom-ul gazului şi ţiţeiului de şist arată cât suntem de disperaţi noi, în economiile industriale, să continuăm modul de viaţă bazat pe combustibilii fosili şi câte alte resurse (oţel, investiţii de capital) suntem pregătiţi să cheltuim pe orice ne promite o posibilă prelungire a confortului nostru“. Chiar dacă „nu vrem să ne gândim la o asemenea situaţie“, remarcă acelaşi autor în articolul “Timpul închipuirilor”, „restrângerea permanentă a tehno-industrialismului este necesară deoarece principalul combustibil care alimentează motoarele sale e tot mai puţin şi mai scump, chiar prea scump pentru a menţine în stare de funcţionare infrastructura Statelor Unite“.

Au existat momente în ultimii 20 de ani când societatea americană, forţată de realităţile din sectorul energiei, a fost pe punctul de a recunoaşte adevărul despre combustibilii fosili. Pe la începutul anilor 2000, lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată, care a exacerbat din nou iluziile şi speranţele false.

Scăderea îngrijorătoare a producţiei convenţionale de gaz natural şi creşterea dramatică a preţurilor la acest combustibil au fost principalii factori care au creat motivaţia necesară pentru aplicarea la scară comercială a fracturării hidraulice. A extrage gaz din zăcăminte de şist fusese considerat, până atunci, o întreprindere prea puţin atrăgătoare din punct de vedere comercial.

Iată cum descrie Richard Heinberg, în cartea “Ulei de şarpe”, începuturile „revoluţiei gazelor de şist“: „Companii mici şi mijlocii au împânzit zonele cu şisturi din Texas, Louisiana, Arkansas şi Pennsylvania, au luat bani cu împrumut, au încheiat contracte de închiriere a terenurilor şi într-o perioadă de timp scurtă au săpat zeci de mii de puţuri. Rezultatul a fost o bulă enormă produsă de noua producţie de gaz natural. Pe măsură ce furnizările de gaz creşteau, cititorii de prompter (care afişa textele oferite de industria extractivă) şi politicienii au început să trâmbiţeze perspectiva a «o sută de ani de gaz natural» care «vor schimba regula jocului»“.

„Revoluţia şisturilor“ este o „bonanza temporară“ (J. David Hugues), un fenomen tipic de „avânt şi prăbuşire“. S-ar fi fâsâit rapid, precum lichidul dintr-o cutie de Coca Cola la două minute după ce-ai deschis-o, dacă bula nu ar fi fost mereu alimentată de capitalul băncilor de investiţii şi de subvenţiile masive oferite fracturiştilor de către guvernul federal şi unele state americane. Ca nu cumva flacăra „revoluţiei“ să se stingă, firmelor de exploatare li s-au acordat importante derogări de la normele ecologice. Printr-un lobby intens şi un mic ajutor de la vicepreşedintele american Dick Cheney (fost preşedinte, înainte de campania electorală din anul 2000, al firmei Halliburton), exploatarea prin fracturare hidraulică a obţinut „derogarea Halliburton“ de la legea federală care veghează asupra calităţii apei de băut (Clean Water Act). Drept urmare, fracturiştii nu au mai fost obligaţi să dezvăluie substanţele toxice interzise pe care le folosesc. (Cum ar putea fi tratate în uzinele de epurare ale oraşelor nişte substanţe… secrete?)

Dar nu numai substanţele toxice folosite au rămas secrete. Investitorului naiv i s-a ascuns faptul că exploatarea gazelor de şist rămânea, în ansamblul ei, o afacere financiar neviabilă. Este adevărat că indivizi de teapa lui Aubrey McClendon, fostul preşedinte al companiei Chesapeake, s-au îmbogăţit, dar… atenţie! nu din vânzarea gazului ci din operaţiuni speculative adiacente, cum ar fi vânzarea contractelor de concesiune a terenurilor. În iunie 2012, la New York, Rex Tillerson, preşedintele ExxonMobil, a declarat în cadrul prestigiosului Consiliu pentru relaţii externe: „Ne dăm şi cămaşa de pe noi (ca să exploatăm gazul de şist). Nu câştigăm nici un ban. Suntem îndatoraţi până peste cap“1.

Dacă afacerea gazelor de şist este o afacere comercială eşuată în SUA – care sunt cauzele acestui eşec? Două ar fi cauzele majore: una ţine de domeniul geologiei, cealaltă de sectorul financiar-bancar.

Exploatarea gazelor de şist suferă de sindromul Reginei Roşii (după o replică rămasă celebră a personajului Regina Roşie din “Alice în Ţara din Oglindă” de Lewis Carrol: „Trebuie să fugi cât poţi de mult ca să rămâi în acelaşi loc“). Fracturiştii sunt obligaţi să foreze într-un ritm frenetic un număr din ce în ce mai mare de sonde doar pentru a extrage aceeaşi cantitate de gaz. Rata declinului la sondele de şist este de 63-85% în primul an (faţă de 25-40% la gazul convenţional); cele mai productive sunt secătuite după 5-6 ani de exploatare (faţă de 20 de ani la gazul convenţional). În plus, vastele formaţiuni de şist s-au dovedit a fi sărace în „locuri dulci“ (sweet spots), zone unde sondele sunt într-adevăr productive. În ciuda freneticei „revoluţii a gazului de şist“, Statele Unite nu au putut să atingă nici pe departe vârful producţiei din anul 1973. Despre ce independenţă energetică vorbim?!

Sindromul Reginei Roşii a mărit dramatic costurile de forare şi operare pentru că i-a obligat pe fracturiştii să dea în exploatare un număr foarte mare de sonde – douăzeci de mii de sonde adiţionale într-o perioadă de zece ani (3-10 milioane dolari per sondă). Dar mai mult decât de geologie, ei au fost mânaţi de la spate de băncile de investiţii.

Să ne amintim ce a spus preşedintele lui ExxonMobil: „Suntem îndatoraţi până peste cap“. Băncile profită oricum de pe urma „revoluţiei gazului de şist“. În faza de avânt, prin vinderea acţiunilor la companiile supracotate la bursă iar în cea de spargere a bulei, când companiile se prăbuşesc, profită mai ales de pe urma fuziunilor şi achiziţiilor.

Adevărul, de puţini ştiut, este că Wall Street-ul a promovat bula gazului de şist. Într-un articol de investigaţie din “New York Times”(„După boom-ul gazului de şist“, 20 octombrie 2012), Clifford Krauss şi Eric Lipton au dezvăluit modul în care „finanţarea creatoare“ i-a forţat pe fracturişti să tot sape noi sonde chiar dacă fiecare nouă sondă însemna pentru ei o pierdere financiară: „Precum recenta bulă a creditului imobiliar, avântul şi prăbuşirea (boom and bust) din cadrul afacerilor cu gaz de şist este generat în mare parte de ingineriile financiare ale băncilor de investiţii precum Goldman Sachs, Barclays, Jefferies & Company“.

În raportul „Şistul şi Wall Street-ul: A fost orchestrată scăderea preţurilor la gazul natural?“2, Deborah Rogers, fost consultant financiar pe Wall Street şi membru al Consiliului consultativ al Băncii Rezervelor Federale din Dallas între 2008 şi 2011, analizează aşa-numita „co-dependenţă“ toxică dintre marile bănci de investiţii şi operatorii de gaz şi petrol de şist. Rogers este de părere că supraproducţia de gaz a fost în mare parte orchestrată „pentru a atinge ţintele de producţie ale analiştilor financiari şi pentru a furniza banii cash necesari menţinerii poziţiilor imprudente ale operatorilor“. Când preţul gazului natural s-a prăbuşit, „Wall Street-ul a început să încheie tranzacţii prin care activele companiilor de gaz de şist aflate în dificultate au fost transferate marilor jucători ai industriei. La numai câteva luni, astfel de tranzacţii s-au dovedit a fi toxice, rezultatul fiind o renunţare masivă la activele de gaz de şist. În plus, băncile au avut un rol primordial în inventarea unor produse financiare complicate precum PVP-urile (volumetric production payments); în ciuda lipsei evidente de cunoştinţe solide ale multor investitori şi a riscurilor exploatărilor de şist, aceste produse au fost ulterior vândute unor investitori precum fondurile de pensii. Mai mult, contractele de concesionare au fost puse la un loc, incluzând în acelaşi „pachet“ zone fără rezerve certe, toate vândute într-un proces foarte asemănător celui prin care, înainte de 2007, instrumentele financiare de credit, garantate de fonduri de ipoteci (mortgage-backed securities) au fost vândute în baza unor active imobiliare îndoielnice“.

Majoritatea analiştilor independenţi consideră că, începând cu 2017, exploatarea gazelor de şist din SUA va intra într-un rapid şi ireversibil declin. „Revoluţia“ se va încheia probabil la fel de brusc precum a început. Dezastrul ecologic, social şi economic lăsat în urma ei este deja o altă poveste. România, însă, pare nerăbdătoare să preia ştafeta eşecului american.

Ovidiu Hurduzeu

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Ovidiu Hurduzeu and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s