Marcu Jura – credințele Bătrânilor


Din texte publicate pe republica.ro/autor/marcu-jura

Tușă, cum e cu sărbătorile ăstea, sunt oameni care zic că-s păgâne, că-s diavolești, că-i păcat să le ții… – “Da dă-i în bubă șî pe-ahăia, că nu-i treaba lor! Fiștecari să țână ce-o vre, că ieu din a lor nu-i smintesc. Io-mi văd de treaba me. Păi cum să fie de la satana? Nu Dumnedzău le-o fi lasat? Că-s toate cu rostu lor: unele răle de trăznet, altele de foc, altele de gadini, de șerpi, de pureci, de mană, de dială… Ahăia ce șciu iei? Că noi așe le-am pomenit din batrâni șî din moși stramoși! Șî să țâni minte de la minie că aheștea-s măi rele ca hele bisericești. Că pe hele din călindari dacă nu le țâni îi cu pacat, șî te spovedi șî te cumineci șî țî să iartă. Da dint-aheștea nu te scapă. Aheștea-s ale ceriului ș-ale pamântului șî cân te-o trazni ore ț-o loa lupu oaia, nu ț-o măi dă napoi nime șî nime nu te măi înviadză. Că numa să te spândzuri îi măi mare pacatu păntru om ca cân îi omu mort de trăznet, să șcii…”
În creștinismul cosmic, în zilele de sărbătoare se sărbătorea. Și nu doar atât: toate sărbătorile aveau o însemnătate practică. În primul rând armonizau viața omului cu ritmurile cosmice. Apoi o organizau practic. Aveau rol spiritual, cultural, social. Aveau un impact uriaș asupra psihicului uman. Și aveau un sens religios. Era un întreg complex organizat de ceea ce se cheamă astăzi mit. Dincolo de toate acestea, aveau încă ceva extraordinar: o încărcătură magică. Ce este magia? Magia este, în esență, capacitatea omului de a-și influența mediul și viața prin puterea cuvântului. Dar ce putere poate avea cuvântul dacă nu spune o poveste? Cu cât povestea este mai frumoasă, cu atât puterea mai mare. Ceva… magic.
republica.ro/povestea-ca-viata-adiet-sau-sarbatorile-batranilor-zii-rau-de-traznet-precupu-doamne-feri

Acei Bătrâni nu știau să-și facă cruce. Mișcau degetele de la mână în dreptul pieptului de câteva ori, apăsau palma pe piept și înclinau ușor capul. Mergeau la biserică doar pentru a se întâlni. Pe Dumnezeu îl aveau cu ei pretutindeni. Pentru ei, Pământul însuși, cu bolta cerească, era o biserică. Se spovedeau la brazi, se împărtășeau mâncând prima brândușă pe care o vedeau primăvara, ciopleau cruci pe arbori, aveau cruce în vârful colibii, în vârful stânii, în mijlocul mesei. Acolo, pe munți, în poiene și păduri, erau vecini cu Dumnezeu, cu Duhurile Sfinte. Pământ, Cer, arbori, animale, totul era sacru. În lumea ce creștea jos, în Vale, sacru mai era numai Banul. Tot ce atingea el devenea marfă.
Bunu a înțeles că, în noua orânduire comunistă, „Haia Lume” nu poate fi păstrată decât la adăpostul Bisericii. Și s-a sacrificat să protejeze tot ceea ce alți preoți batjocoreau ca păgân. A mers până într-acolo încât a vrut ca Buna să nască 5 copii acasă pentru ca moașa să primească ursitorile cum se cuvine. În același timp, s-a luptat ca Iazul Urieșilor, chiar fără mori, pive și văiege, să brăzdeze în continuare satul, s-a opus demolării caselor vechi de către comuniști. Pe crucea lui stă scris: „Las vouă moștenire credință și obiceiuri străbune”. Tata i-a urmat exemplul, nepăsător la consecințe.
Pot să înțeleg venerația pe care Bunu a avut-o pentru oamenii locului. Tata o are și el. Vede în fiecare copil străbunicii lui. Dar eu n-am putut avea aceeași venerație. Dacă aș fi putut, astăzi nu eram păstor de oi, ci păstor de oameni. Din păcate, moștenirea bunicului meu a rămas fără moștenitori. 
Ironic cum credincioșii de azi venerează temple ridicate de oameni, dar pângăresc adevăratul templu care e Pământul. Dar știu că le e mai simplu așa: în templele ridicate de ei, Dumnezeu e ca o femeie ușoară care se poate cumpăra. Instituțiile religioase sunt un soi de societăți pe acțiuni ce urăsc concurența, iar lăcașele de cult sunt magazine în care preoții vând marfa și serviciile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu e Stăpânul din „Castelul” lui Kafka: știm despre el că locuiește acolo. Deci există.
republica.ro/povestea-ca-viata-oameni-si-catedrale-cum-am-scapat-de-frica

Spre deosebire de creștinismul Bisericii, în creștinismul cosmic omul nu se consideră stăpânul creației ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredințat întreaga lume spre stăpânire, ci spre folosință chibzuită. Nu spre viețuire, ci spre conviețuire. Sălbăticiunile din natură, păsări și animale, sunt semenii omului. Toate au fost, la un moment dat, ființe umane dar au devenit animale în urma încălcării unor tabuuri, în urma unor blesteme ori prin voință divină. Casa lor este muntele, codrul, câmpia. Este întocmai mediul în care trăiește ciobanul. Un mediu imprevizibil, plin de primejdii, populat de sălbăticiuni, de spirite și ființe mitice care veghează asupra lor, impunând o lege a naturii căreia ciobanul trebuie să i se supună pentru a fi acceptat. Lupii și urșii, șerpii, furtunile cu grindină și fulgere, pădurile, pășunile au zeități, spirite ori ființe mitice protectoare, li se consacră sărbători și au un cult încărcat de credințe și superstiții arhaice. Singurul loc în care ciobanul e stăpân e vatra – vatra casei și vatra satului. Vatra e spațiul consacrat vieții umane; odată ieșit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie să respecte rânduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacă respectă regulile din casa gazdei. De pildă, nu are voie să fluiere ori să chiuie după asfințit și i se interzic relațiile sexuale în afara vetrei satului.
Coborând în profan, sintetizez: Între oameni și prădători stau câinii ciobănești adevărați. Fără câini ciobănești buni și suficienți (orice cioban cu capul pe umeri știe de câți are nevoie în funcție de teren și prădători, iar nu de numărul de oi) ciobanul e nevoit să-și apere avutul în alt mod. Iar cel mai îndemână și mai eficient mod e uciderea prădătorilor. Dacă dispar prădătorii, se produce un dezechilibru care va afecta întreagul ecosistem.
Viitorul faunei sălbatice din România depinde, deci, de existența câinilor ciobănești. Existența câinilor ciobănești adevărați depinde de ciobani. Iar ciobanii trebuie să țină câinii frumoși acasă, câinii agresivi în lanț, altfel își bate joc de oi. Oile au nevoie de câini utili. republica.ro/o-poveste-despre-ciobani-salbaticiuni-…

Când ciobanul alege cățelul, vine Dracul și îi ia ochii, să aleagă unul mare, sociabil, frumos. Astfel, râvna Diavolului de a-i lua lui Dumnezeu oile e mult mai ușoară. Iată de ce, din câți câini sunt pe la stâni, puțini sunt ciobănești. De multe ori, în transhumanță ori pe munte, Tușa Anuța păstra mâncarea și o drămuia la câini. A stat o dată nemâncată 5 zile, numai cu apă îndulcită, și mâncarea i-a dat-o lui Ciontu. „Io-s om și pricep, da el cum amaru lui să priceapă că n-am ce îi da?”
Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sunt astăzi tot mai rari, deși credințele lor strămoșești încă sub-viețuiesc în subconștientul crescătorilor de oi sau în inconștientul colectiv al vechilor comunități de păstori. Cu vânătorii se petrece același lucru. Vânătoarea era rituală. Acum e sport și afacere, după cum și ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbușit și acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărâmături. republica.ro/o-poveste-despre-ciobani-salbaticiuni-…

Bat cânii. Bat a urs… I-auz? Bat înt-una. Nu-s câni de treabă. Câniele bun bate oțâr șî tace. Cân îl audz că tace, atuncea prinde de urs. Așe-i șî omu: cân prinde miezu lucrurilor, tace… Lumea ahasta îi facută din vorbe. Toate helea au graiu lor șî toate dupa vorbă să cunosc. Omu de dzâce binie îi omu cuminte. Cân omu graiește, vordiește ce trăbuie-n lume. Ahăla-i omu cumsacadie. Cân bălmăje, omu vordiește șî iel să nu tacă. Ahăla-i omu bolund. Da cân rostește, atuncea vorba omului îi înțaleaptă. Omu hăl de rostește îi omu de s-o tras deoparte ș-o cugetat ș-o-nțales rostu la toate helea. de-cate-feluri-sunt-vorbele

Dragostea, pentru Bătrâni, era ceea ce noi numim har. Un dar de Sus, cu care ai fost înzestrat, de care, la un moment dat, devii conștient, pe care ți-l asumi și îl pui în valoare, cu bucuria împlinirii. Dragostea o simți atunci când faci ceea ce știi că ți-a fost hărăzit; îți dă un rost și te împlinește ca Om. Dar rostul se dobândește și se păstrează cu sacrificiu. Nu sacrificiul propriei persoane ci sacrificiul Lumii pentru Sine. Puterea de a sacrifica Lumea seamănă cu puterea ce te ajută să sacrifici plăcerea pentru a rămâne fidel persoanei iubite; postul nu e decât încercarea acestei puteri, asemeni unei revizii periodice pe care o faci la mașină. Când ai Dragostea, când îți știi rostul, când ai un rost, viața nu mai este povară, e bucurie. Omul împlinit este Zeu; lucrul mâinilor sale e sacru; lumea lui e loc sfânt.
Pentru Zeu, viața este Creație. Creația e imaginație, muncă, efort, bucurie, reușită, eșec, suferință care, toate la un loc, împlinesc Sinele. Omul cu rost trăiește bucuria desăvârșirii. Desăvârșirea e precum construcția unei piramide. Pui piatră pe piatră, cobori și urci iar când o închei te afli în vârf. Interiorul piramidei îți e mormânt: în el zac toți acei Tu care-au murit la fiecare treaptă ca să se nască un Tu superior, ca niște cruste pe care le-ai lepădat în propria transfigurare. Când închei piramida, în vârf te afli liber, dezgolit de om: Zeu.
republica.ro/povestea-ca-viac-a-sisif

Cetitu-i ca brișca hasta. Poț taia pită cu ia, poț ciopli, da poț să-ț scoț otii ore să-i verș la unu mațăle. După cât te duce capu șî dupa cum țî ingeru. A ceti poate-nvața orișîcare: șî hăl cu doi oti, șî hăl cu unu, șî hăl fara oti. Da-i baiu că tot omu măi are-on oti dinapoi, i-ote-aci, la on metăr napoia capului. Ahălă vedie lumea ca ș-ahăștia, da mă vedie șî pe mini în lume că ce fac, cum ma uit io la tini-acu șî văd șî-ț dzâc că-i binie ore ba că ce faci. Otiu ahăla îi ingeru omului. Tot omu are une de la Dumnedzău, da Dumnedzău îț dă, nu-ț bagă-n straiță. Trăbă să țâi otiu deștept. Da omu, ca omu: unu n-are ureti să-l audă, altu nu-l ascultă, altu-l copere, altu nu-l suferă șî-l scoate de tot. Ca să fii om, trăbuie să ai ingeru tare. Otiu ahăla să-i biruie pe-ahăștia doi! povestea-ca-viata-prima-data-cand-am-ucis-o-fiinta-vie

În fața unui pahar de lichior, Ciungu a diagnosticat vremurile: „Or să dispară oile, că s-or gătat nărozii!” În câteva zile, purtată din gură în gură, vorba lui a intrat în folclor, a devenit anonimă și a primit explicația că lumea s-o deșteptat, nu mai chinuie nimeni pentru niște ciururi de oi. .. Ascultam uluit, cu pielea ca de găină…Dintăi narod însamna hăl de duce greu la toate helea. Ore credz că-i puțân lucru? Da batgiocură îi, că toț hăi de nu-s de nicio treabă îl batgiocure pe hăl de să străduie. Că n-or agiuns narodzî la oi numa așe. Cân facusă Dumniedzău animalele, o vinit Hăl Rău să-i deie vo doauă șî lui. Dumniedzău, ca să să râdă de iel, i-o dzâs că i le dă cân le-o numara păru. Ce Nu Trăbă s-o pus pe numarat șî la toate-o putut numa la oaie ba. Că oaia, cân agiungea la giumatate, să scutura șî trabuia să să scuture. Hăl Rău ș-acu numără la lâni, că de-aia să scutură oile. Da dacă nu-ș scutură șî capu, îi bai cu iele. Noa, ș-o ramas Dumniedzău numa cu oile ș-o fost musai să le pună ciobani. Măi întăi o pus ingeri. Cân s-o strâcat vremea, s-o dus Dumniedzău să vadză că ce fac ingerii. I-o gasât udz, plângea că ptierdusă oile. Tot așe o pațât cu niște oamini cuminț. Măi ramasăsă să pună niscai narodz ciobani. La vreme ra, cân s-o dus să-i vadă, iaca narodzî să trasăsă subt on cleanț, facusă foc, cioplisă floiere șî dzâcea-n floieră șî giuca. Oile sta pe lânga ei de-a dragu. S-o minunat Dumniedzău ș-o dzâs catra ei: ”De-acu, voi să fiț ciobani la oile mele șî să vă fie numele jâieni!” De-aia nu-i oaie ca jâieneasca, nice cântec cum îi jâiana, nici n-or fost pe nicauri ciobani cum or fost jâienii.
Nu știam că există o cosmogonie românească! Pentru mine, geneza lumii avea doar două variante: biblică și științifică. În rezumat, Pământul era acoperit de ape și Dumnezeu, obosit, nu avea unde să se odihnească. Atunci îl trimite pe Diavol să se scufunde și să-i aducă o mână de pământ. Diavolul reușește abia la a treia scufundare să aducă puțin mâl sub unghii. Din el, Dumnezeu face o turtă pe care se pune să doarmă. Diavolul vede ocazia să-l răstoarne în apă și să îl înece. Trage turta de sub El, dar, din ce trăgea, pământul se întindea mai mult. În cele din urmă, Dumnezeu se trezește și vede că pământul e așa de întins, că nu mai e loc pentru ape. Neștiind cum să rezolve situația, trimite albina la arici (cel mai înțelept animal) să îi ceară sfatul. Morocănos din fire, ariciul refuză. Dar albina se ascunde și îl aude pe arici bodogănind: Ce tăntălău și Dumnezeu, nu știe că trebuie să strângă pământul ca să-l încrețească! Albina a zburat la Dumnezeu și i-a spus. Enervat că a fost păcălit, ariciul o blesteamă pe albină să îi mănânce cine a trimis-o excrementele. Atunci Dumnezeu a sortit-o pe albină să facă doar miere. dumnezeu-cu-fata-umana

Vaaai, mâncaț-aș p… ta de cioban, cum ne-am întâlnit noi doi… Io am o fată de optâșpe ani, îi cuminteeee… un fir de păr din p…. ei nu s-o clintit. Și-i fainăăăă… Toți îi zice Zâna. Fii atent, sărutu-ți mâna ta, că poți să fi copilu meu: dai o ștearpă, io te duc la ea la apartament și te las cu ea până desară. Faci cu ea ce vrei, io nu te-ntreb. Și, dacă ț-o place, vii ginere la bulibașa! a-fost-cat-pe-ce-sa-ajung-ginere-la-bulibasa

– Nu știu, Tușă, eu nu cred în soartă. Dacă există soartă, eu ce rost mai am? Și ce rost mai are Dumnezeu?
– Păi cum ce rost?! tresări Tușa. Rostu țî l-o scris Dumnzău. Cum să te naști, ce feli să fii, cân să mori. Da cum umbli pe unie umbli, aia de tini să țânie. Că io te trimet acu la boltă (magazin) să-mi iei o paretie de disagi de pită. I-ote banii ici! Acu, i-o ț-am dat banii, disagii șî te-am trimes să vini napoi în giumatate de ceas. Tu poț mere pista Rovină ore pe drum. Treaba te. Daca iești cuminte, cumperi pita șî vini napoi. Da poț să te-mbeț de bani șî să nu măi vini, ș-atuncea trăbă să vin io la boltă dupa pită șî dupa disagi. Iară, poț pierde banii, ț-î fură careva, aia n-o măi știu. Da tu trăbuie să știi că iești rasponsabil șî trăbuie să-mi dai socoteală păntru bani șî disagi. Așe-i șî viața omului cân îl trimete Dumnezău pe lume.
Filosofie aplicată. Am luat desagii, banii și am pornit la magazin, peste Rovină. Pantofii de piele au tras imediat apă. La boltă, un cioban mi-a făcut cinste o bere. Am băut-o sec, am refuzat-o pe a doua, am intrat acasă și mi-am schimbat ciorapii (alte încălțări nu aveam). M-am întors pe uliță, în pas de maraton. Am ajuns la timp. În curte, Tușa punea desagi pe trei măgari gata înșeuați. Am așezat și pâinea pe unul din ei, cu regretul subit că nu cumpărasem bolovani.
Tușa mi-a mulțumit. Era mulțumită. Eu însă, nu eram. Îmi împlinisem destinul; eu, în schimb, rămăsesem neîmplinit. Aveam pantofii uzi, îmi chiorăiau mațele și mă durea ușor capul de la berea pe stomacul gol, mă grăbisem și mă durea sub coaste. Dacă ar fi fost să o iau de la capăt, aș fi procedat cu totul altfel. Chiar atunci, Tușa mi-a întins niște bani:
– Na, du-te la boltă șî ia-ț o paretie de cizme de cauciuc, că n-ai ce cauta pe munte cu încălțările ude. Te betegi șî ce te faci atunci?
Tușa m-a trimis înapoi, să mă împlinesc. În termeni religioși, asta se cheamă metempsihoză.
Lasă, Tușă, m-am eschivat, că mi-am schimbat ciorapii, nu-s chiar atât de ud! Oricum, îi târziu!
– Ascultă numa, m-o cerut on poienar de muiere. I-am dzâs că la iei îi treabă multă șî io lucru-ncet. Da iel o dzâs, șî n-am uitat, că lucru bun nu să-ntreabă de câte zâle-i facut.
Nu se întreabă niciodată cât timp a durat să fie făcut un lucru bun… Dumnezeu are răbdare. Plecasem peste Rovină, ca să economisesc timp. Eu de ce n-am avut răbdare?
Am fost din nou la magazin, mi-am cumpărat cizme. Acasă, mi-am luat alți ciorapi, am mâncat două felii de pâine cu smântână și gem. La întoarcere, Tușa tocmai ieșea din ocol cu măgarii. -Noa, acu-mi pari altu om!
republica.ro/povestea-ca-viata-soartea

Viața e o călătorie inițiatică. Ne putem bloca în calvarul inițierii, ne putem abandona, putem renunța. Sau putem face un efort, să trecem calvarul, să ajungem în Centru, să străbatem drumul de întoarcere împliniți.
De ce e drumul spre Centru un calvar? Pentru că, dacă ai un ochi ațintit pe destinație, îți rămâne un singur ochi pentru a putea privi drumul. Dacă îi ațintești pe amândoi, orbecăi (proverb chinez). Prin Labirint.
J. L. Borges, genial, conchidea într-o povestire că labirintul perfect e o linie dreaptă. În geometrie, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte. Iar drumul cel mai scurt între două puncte, în viață, spunea Bruce Lee, e simplitatea. În lumea complexă a oamenilor, simplitatea e un calvar. Iadul.

Marcu Jura-Dărâmați Catedrala Neamului și o voi ridica în trei zile
.. tu când te rogi nu te ruga ca fariseii, care se roaga la colțurile ulițelor să-i vadă tot poporul. Adevărat spun vouă, și-au luat plata lor. Ci încuie-te în cămara ta și roagă-te în ascuns iar Tatăl, care este în ascuns, îți va răsplăti ție. 
De câte ori i se aduce vreun reproș, Biserica trece la tehnici de manipulare. Invocă subminarea neamului, scoate în față acea „credință strămoșească” pentru care Brâncoveanu și-a privit fiii murind. Dar acea credință nu mai există! Era acel creștinism cosmic pe care Biserica l-a acaparat și l-a golit de conținut, înlocuindu-l cu o dogmă seacă, ruptă de viață. Legea strămoșească era acea lege care prețuia miracolul vieții, care valoriza cosmic moartea, care îl integra pe om în întreaga creație. Pentru ea a murit Brâncoveanu, nu pentru robia propovăduită de Biserică.
În România Biserica se confundă cu Dumnezeu, iar o parte din popor îl confundă pe Dumnezeu cu Biserica. Deci Biserica ar trebui să ofere soluția ieșirii din criză a acestui popor. Ce face Biserica? Nu oferă soluții, ci oferă poporului o Răstignire perpetuă. Dacă toate instituțiile din România funcționează prost și toate sunt vinovate pentru mersul dezastruos al lucrurilor, Biserica are cea mai mare vină, tocmai pentru că de la ea poporul are cele mai mari așteptări. Biserica nu poate oferi libertate materială? Prea bine, dar nici pe cea spirituală nu o oferă. Or, libertatea spirituală e indispensabilă libertății politice, căci nu poți avea o țară a libertății populată de oameni cu spirit de sclavi. Dacă Hristos e Calea, Adevărul și Viața, iar Adevărul ne va face liberi, dacă Hristos a venit ca să fim „fii, nu robi” (ap. Pavel), Biserica perpetuează aceeași religie a robiei veterotestamentare. Din punctul de vedere al Bisericii, omul este „robul lui Dumnezeu”. Dacă Biserica e Dumnezeu, nu e omul robul Bisericii?
Sociologia definește Biserica drept instituție de control social. Rolul Bisericii în controlul maselor e indiscutabil. Când, încă de la botez, ți se inoculează că ești rob (indiferent al cui), se cheamă că ți se insuflă un sentiment al robiei. Când ți se spune că ești robul unui Dumnezeu care îți oferă libertatea dacă te pui în stăpânirea lui, ți se inoculează o mentalitate de rob care e liber să muncească pe moșia stăpânului. Indiferent cine e acel stăpân. Că e Dumnezeu sau statul. Controlul social, Dumnezeu sau statul nu sunt ceva negativ în sine. Devin ceva negativ când, în loc să te conducă spre libertate, să ți-o garanteze și să ți-o apere, să te educe în spiritul ei, fac lucrul contrar: îți insuflă și te educă în spiritul robiei. În România (căci nu mă bag în ograda altora) Biserica a stat mereu lângă stat. Au profitat mereu una de cealaltă (ca instituții), Biserica pentru a dobândi și păstra privilegii financiare, Statul pentru a se asigura că i se livrează pe bandă robi în spirit. Să nu ne mai mirăm atunci că statul nu se leapădă de Biserică. Nu o va face câtă vreme fabrica de robi funcționează pe profit. În schimb ar trebui:
– să nu-l mai confundăm pe Dumnezeu cu Biserica;
– să nu mai confundăm creștinismul cu Biserica;
– să nu mai confundăm sacrul cu religia;
– să nu ne mai băgăm banii în construcții inutile.

Nu sunt ateu. Dacă am o religie, ea e Viața. Mă închin la arbori, venerez animale, invoc duhuri, respect ființele nevăzute care stăpânesc Pământul și mă înclin în fața lor. Când toate acestea nu îmi sunt de ajuns, mă rog Tatălui din ceruri. Sunt păgân? Dar „și păgânii, care nu au lege, dacă de la sine fac cele ale legii, se vor mântui”, scrie Ap. Pavel. În Viață, învățătorul meu e Hristos. Acel Hristos care nu a venit să îmi strice Legea, ci să mi-o împlinească. Asta e frumusețea învățăturii Lui! Am deja o Lege, e legea strămoșilor mei, pe care acum, asemeni personajului principal din „Avatar”, mă străduiesc să o recuperez, să mi-o însușesc și să o împlinesc prin Hristos. Hristos n-a întemeiat o religie. Au făcut-o alții. N-a căutat adepți, nu a iubit mulțimile, gloata. ( Nu te teme, turmă mică; Mulți chemați, puțini aleși; Intrați pe poarta cea strâmtă; Nu toți cei care zic Doamne, Doamne, se vor mântui…) El a căutat credința din fiecare om. Se numea doctor pentru cei bolnavi. Unde lipsea ceva, împlinea. Nu spunea niciodată „Te-am vindecat!” ci „Credința ta te-a izbăvit. Du-te și nu mai greși!” Arăta prin asta că totul depinde de noi înșine, nu de Lume.

Dacă Eu aș fi din Lume, Lumea m-ar iubi, căci Lumea iubește ce e al Ei. Lumea mă urăște pentru că am arătat că lucrurile ei sunt rele. (Noul Testament) Biserica iubește poporul, gloata. Își vrea lăcașurile pline. Cât mai multe lăcașuri. Cât mai mulți adepți. Cât mai multă lume. De-a valma. Asta înseamnă control, asta înseamnă bani. Nu pot avea încredere într-o Biserică ce slujește și lui Dumnezeu, și lui Mamona, adică banului. Nu pot să cred într-o Biserică ce își justifică existența pe interpretarea a două versete din Evanghelii și nesocotește învățătura. M-aș lepăda bucuros de Hristos dacă ar fi iubitor de lume, de influență, de unitate și de pace. N-am venit să aduc pace, ci dezbinare. Pacea, unitatea sunt pentru morți, nu pentru vii. Cei ce suprimă Viața sunt moartea spiritului. Viața înseamnă luptă, încleștare, adaptare, evoluție, nu încremenire, nu gloată amorfă. Dacă am o încredere în ce privește Biserica, acea încredere e în rolul ei social. Biserica, pe plan social, ar putea face bine cu nemiluita. Are toate atuurile, toate pârghiile necesare. Se pare, însă, că îi lipsește interesul.
Închei cu o anecdotă întâmplată la început de secol 20 în satul Taia (Petrila), istorisită de părintele Traian Moșic. O familie din sat avea un mort. În ziua cu înmormântarea, preotul se lăsa așteptat. Oamenii au pus mortul în căruță și au mers la preot acasă. Părinte, te-așteptarăm șî nu mai viniș. – Apăi mă loai cu treaba șî-mi uitai. Las c-oi găta șî vin mediat. Sătenii au dat sicriul jos din căruță și i-au spus preotului: – Noa păi treabă avem șî noi. Lasăm mortu-aci șî-l îngropi metali când ei ave timp.

Advertisements

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Linguistic Archeology, Misticism, Old Europe, Ortodoxie, Romania and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s