Crucile Solare din Apuseni – “Celtic Crosses” in Transylvania


ccAm nimerit candva peste poza asta si mi s-a pus pata. Dupa luni de zile am reusit sa ma duc sa .. “imi caut crucea”. Nu am gasit-o inca (!), dar am gasit altele. Si cautand povestea lor am aflat ca peste tot, inaintea comunistilor, Romania era plina de astfel de pietre frumoase. Distruse sistematic de comunism, acum distruse sistematic in continuare de ignoranta/nepasare, de “prostia” unui popor in “decadenta consumista”. Astfel de comori restaurate ar putea fi un mare potential turistic, macar asta ar putea fi o motivatie pentru a le salva, daca nu inteleg oamenii altceva. Cand/daca nu vor mai fi nici paduri nici astfel de pietre, “nu va mai fi nimic”, “va fi apocalipsa”.

harta-apuseni-trascau-highrezCrucile de pe Valea Arieșului din Apuseni Cornel Nistea

Prima constatare legată de rolul crucilor din Munţii Apuseni şi de pretutindeni este sacralizarea locului. O cruce postată la o intersecţie de drumuri, într-un anumit spaţiu exprimă legătura omului cu Dumnezeirea. Crucea îndumnezeieşte locul.
Majoritatea crucilor de pe Arieşul Mijlociu din Munţii Apuseni sunt strâns legate de viaţa/tradiţia agrar-pastorală a zonei urmând ciclurile agrare/pastorale: imaş-ţarină, într-un spaţiu care nu depăşeşte uneori ca diametru doi kilometri sau chiar mai puţin. Între două pâraie e imaş, dincolo de părău, e ţarină şi fiecare spaţiu are într-un fel de centru al său o cruce, la care se oficiau slujbe religioase, sfeştanii de binecuvântare a stânelor, păstorilor şi vitelor pentru înlăturarea duhurilor rele pentru a le feri de boli, de dezlănţuiri ale naturii. În ţarină, la o asemenea cruce ca cea a Crocanilor, de Rusalii sau la Sânpetru, se oficia un mare maslu la care participau oamenii din satele comunelor Sălciua, Ponor, Baia de Arieş şi din alte sate: Poşaga, Mogoş, când se sfinţea apa cu care mai apoi se stropeau holdele, casele, colibele şi vitele. O semnificaţie deosebită avea agapa din această zi, cu binecuvântarea bucatelor şi oferirea de către gospodari celor din jur să guste din bucatele lor: Har din har, dar din dar se face!, pentru a da putere de rodire anului.
Din Dealul Feţii până la Crucea Crocanilor sunt patru cruci, una în Cărbunări (Crucea din Funduri) şi una în dunga ce duce spre Fântâna Cailor (Crucea Mică); în Meterg mai era o cruce undeva, dispărută; o altă cruce se afla pe drumul spre Faţa Natului şi o alta la După Stână, toate integrate în spațiul ciclului agrar imaş-ţarină.
Crucile din Lucaci (cea de piatră pusă de Codrescu pe pământul său), cea din Doştină – Crucea Bandî – şi Crucea Porumbului din şaua dintre Huda lui Papară şi Vânătare marcau locurile de ritual religios din vecinătatea colibelor şi stabulaţiei gospodarilor.
De reţinut e că majoritatea acestor cruci sunt celtice, au în centrul lor discul solar şi motive arhaice: rozete, zigzaguri, calea şerpuită, funia împletită, coarnele berbecului şi alte motive care se găsesc pe diferite obiecte din gospodărie: furci de tors, lăzi de zestre, juguri, bâte, fluiere, codorişti de bici etc., toate exprimând o spiritualitate străveche, într-o stilizare artistică uimitoare, ce se poate constata cel mai expresiv pe ţesăturile şi cusăturile portului popular din zonă. Pe unele dintre crucile mari, ca aceea din vârful Citerii şi cea de la Podul de peste Arieş din Sălciua de Sus e sculptat ochiul divin iar dedesubt e scris dictonul: „Ce ţie nu-ţi place/ Altuia nu-i face”, zicere cu efecte moralizatoare imediate.
Nu puţine dintre aceste cruci au baza încastrată într-o piatră de moară sau de râşniţă folosită ca masă de rugăciune, alteori piatra de moară sau de râşniţă este plasată pe un stâlp independent lângă cruce, cum e cazul Crucii de la Podul de peste Arieş din Sălciua de Jos. Aceasta, ca şi crucea mare de lângă podul din Sălciua de Sus sunt plasate în vecinătatea apei, pentru că aici se desfăşura ritualul de la Bobotează.
Ce loc mai nimerit era decât să pui o cruce lângă fântâna dintre biserică şi casa parohială, oare nu tot ca o sugestie a unei surse de viaţă şi a sfinţirii preajmei, a întregului complexul creştin, marcând desigur sacralitatea centrului satului?
Crucea, masivă, pusă acolo probabil în locul alteia între cele două războaie mondiale a devenit pentru oamenii necreştini ai dictaturii comuniste indezirabilă. După alungarea preotului şi transformarea casei parohiale în cămin cultural, unde se ţineau şedinţele partidului comunist, locul rugăciunilor îl luase Internaţionale, s-au făcut presiuni asupra sătenilor, acum membri ai partidului comunist, să taie din temelii crucea. Ei bine, oamenii s-au speriat, nu puteau face o asemenea ticăloşie şi-ntr-o noapte au luat crucea cu pricina de acolo şi-au pus-o în vârful Citerii, pisc de deal înalt căruia copiii mei îi spun Golgota, loc minunat din care crucea se vede de la mari depărtări.

salaj

Adevarata Poveste a Crucii Celtice de la Napradea judetul Salaj

Pentru mine povestea acestor cruci celtice a inceput in urma cu vreo sase ani. Atunci am fost la Arinis (judetul Maramures) pentru a filma si fotografia crucile celtice de acolo. Se spunea atunci ca ar fi singurele cruci celtice din Romania. Teoria aceasta s-a dovedit in timp a fi o teorie falsa! Crucile celtice de la Arinis s-a dovedit ca nu sunt singurele cruci de acest fel. Cert este ca aceste artefacte sunt o adevarata fascinatie pentru unii localnici, care mi-au povestit multe despre ele.
Am desfasurat o indelungata munca de teren in care am avut satisfactia de a vedea locuri minunate ale Ardealului. Incetul cu incetul am identificat multe locatii ale crucilor celtice din aceasta zona. Cu rabdare si rigurozitate am cercetat peste 30 de localitati din judetele Maramures si Salaj, aflate in zona de nord-vest a Romaniei. Am descoperit aici peste 70 de astfel de cruci. Eu le numesc “Cruci Solariene de tip Celtic”,deoarece este greu de crezut ca sunt facute de mana celtilor sau macar pe vremea celtilor. Insa faptul ca aspectul lor este atat de asemanator cu alte artefacte similare celtice face ca denumirea de “Cruci Celtice” sa fie potrivita. Proiectul meu dureaza de cativa ani si poate va mai dura tot atatia ani. Am descoperit aceste artefacte,le-am fotografiat si le-am clasificat. Am elaborat o harta a localizarii acestor artefacte pe tipuri si localitati.
Influenta celtica se manifesta tocmai prin monumentele funerare de tip celtic existente intr-un numar atat de mare in bazinul Somesului si in zona adiacenta. Dar de unde aceasta influenta celtica? Am inceput sa analizez aceasta ipoteza. Am discutat cu profesori de istorie despre aceasta zona si nu numai.
7-DSC02231S-a conturat astfel o teorie care s-ar putea confirma: Celtii au inaintat pe cursul marilor rauri ale Transilvaniei (si pe cursul Somesului) in perioada secolelor VI-II i.Ch. si au supus populatia locala. Izvoarele istorice ne indica prezenta pe meleagurile noastre a tribului celtic al anartilor. Celtii au stapanit aceste locuri pana la razboaiele cu regele dac Burebista, care i-a invins si i-a impins pana in zona Panoniei sau chiar mai departe. Razboaiele lui Burebista cu triburile celtice s-au desfasurat in perioada anilor 60-59 i.Ch. Enclave celtice supuse Regatului Dac au mai ramas pe aceste locuri din bazinul Somesului (NV Romaniei de azi), datorita faptului ca zona este relativ izolata si inconjurata de paduri dese. Celtii au convietuit aici cu dacii timp de secole si au fost asimilati de acestia. Dupa cucerirea de catre romani a Daciei aceasta zona bogata a ramas inafara cuceririi romane, in zona Daciei Libere. Dacia Porolissensis era aproape si era o zona predilecta pentru incursiunile de jaf ale razboinicilor daco-celti. Influenta celtilor asupra dacilor a fost covarsitoare. Dacii au avut numai de invatat de la civilizatia celtica, ce avea o cultura mai avansata decat civilizatia dacica. S-a produs astfel un mix de culturi. Deci in zona cercetata de mine se constata aceasta influenta culturala celtica. Se poate constata si in teren aceasta. Consider ca dovezile materiale pot confirma aceasta teorie,chiar daca nu exista izvoare scrise. Se poate spune ca daco-celtii sunt stramosii nostri. Astfel de dovezi ale influentei celtice in Europa s-au conturat si dupa cercetarile genetice intreprinse in ultimii ani.
In data de 7 iunie 2015 cercetarile mele au fost expuse la Castelul Karolyi din Carei,judetul Satu Mare,cu ocazia vernisajului expozitiei mele de arta fotografica “Simboluri astrale in arhitectura traditionala maramureseana”. La expunere a participat si domnul arheolog Hago Attila,directorul Muzeului de Istorie din Carei. Acesta a participat la cercetarile arheologice din zona Carei-Piscolt unde au fost gasite cele mai multe dovezi ale civilizatiei celtice din Romania.Tot aici a fost descoperit si vestitul “Coif Celtic de la Ciumesti” in anul 1961.Vazand expunerea mea acesta a declarat ca ipoteza influentei celtice in zona cercetata de mine se confirma. Si a subliniat ca aceste cruci pot fi denumite ca si “Cruci Celtice”.

Un arheolog cunoscut Ion Motzoi-Chicideanu cu o experiență de teren de peste trei decenii sustine: “Dacii se înrudeau cu celții, getii erau mai curand inruditi cu tracii. Getii au aparținut unei populații care a locuit de la poalele sudice ale Carpaților Meridionali și până undeva la munții Balcani. Eu tot ce pot să fac este să interpretez materialele arheologice! Anumite unele elemente de acolo, din munții Orăștiei, îi arată pe daci mai aproape de populațiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, mai exact de celți, deși cu unele elemente comune cu populațiile din Câmpia Română. În mijlocul Olteniei există contexte arheologice, staţiuni de pildă, în care s-au identificat elemente culturale specifice ilirilor. De ce nu-i numim pe locuitorii Olteniei iliro-daci, sau, dimpotrivă, iliro-geți?”

DSC_6272

wikipedia – Peștera Huda lui Papară

În plină epocă a bronzului cănd probabil a fost descoperit aurul Apusenilor, aşezările umane explodează şi urcă de pe văile fertile ale râurilor pe varfurile munţilor, pană la 1300 m altitudine. La Sălciua, lângă peştera Huda lui Papară, au fost descoperite morminte tumulare vechi de 5 milenii. De aici, povestea merge mai departe… De la sfârşitul acestei epoci a fost descoperit în zona intrării un topor de bronz[11], depus ca ofrandă zeului într-o fisură a peretelui de calcar.
Puternica gintă a Apulilor, dacii din Munţii Trascăului au ridicat nu departe de aici cetatea Craivi, un veritabil cuib de vulturi la care se poate ajunge urmând un adevarat traseu alpinistic. A fost ultimul punct de rezistenţă şi probabil locul în care regele Decebal şi-a pus capăt zilelor. Templul religios de aici dovedeşte că cetatea stăpânita de Burebista a fost cândva a lui Zalmoxes, regele zeu al dacilor, care la bătrâneţe s-a retras într-o peşteră.
Huda lui Papară ar putea fi peştera din muntele Kogaionon în care s-a retras regele zeu al dacilor pentru patru ani. Controversele asupra personalităţii lui Zamolxe au început să apară odată cu menţionarea lui de către Herodot, părintele istoriei, care recunoaşte cinstit că Zamolxe a trăit în jurul anului 1400 îC şi nu a fost un zeu închipuit. El este unul din cei trei profeţi ai lumii : Zamolxe, Zaratustra şi Moise. Cât despre retragerea lui în peşteră şi apariţia după 4 ani nu a avut rolul de mister iniţiatic ci a fost o lecţie pentru poporul care poate nu îi urma toate îndemnurile. Mitologicul munte dacic care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac a fost Kogaionon. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile duc spre Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădiştii sau Omu. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon scrie despre peştera de retragere a lui Zamolxis care se află în acest munte. Muntele luase numele de la râul ce curgea alături, deci râul era mai important decât muntele. Suprapunând hata antică cu cea a României moderne, acest râu se afla mai la nord decât toate locurile identificate mai sus. Puterea dacilor era data de bogaţia lor, de aurul pe care-l aveau din filoanele Apusenilor şi care ajungea nu numai în Grecia ci şi în Egipt, Mesopotamia sau Persia. Toată politica şi religia se sprijinea pe aur deci e normal ca regii şi preoţii să fie lângă izvorul aurului. Cel mai important râu al Daciei era Arieşul, râul aurului. Şi lângă acest râu este muntele cu peştera în care regele zeu s-a retras patru ani. Cel mai impozant munte lânga Arieş, plin de cetăţi dacice este Trascăul cu monumentala peştera Huda lui Papară, posibila peştera lui Zamolxes.

Solomonar, șolomonar în Apuseni este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare românesti. Stăpani ai vânturilor și călători prin nori, șolomonarii trăiesc în poveste, dar și prin pădurile Bucovinei sau prin cătunele Apusenilor. Ei sunt inițiați în științele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice.
Solomonarii se trag din vechii preoți asceți traco-geti – kapnobatai călători prin nori sau umblători prin fum, cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Zalmoxis_AleksandrovoȘolomonarul poate fi comparat cu Kadmos, casta lor ca fiind moștenire dacică, șolomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui proces de zeificare a sacerdotului, provenind din preoți initiați. Huda lui Papară este, dacă nu leaganul, cel puțin locul care a ținut în viață legenda și tradiția șolomonarilor. Această peșteră a fost locuință și loc de cult pentru sute de generații preistorice. Aici s-a retras regele zeu al dacilor, Zamolxes, făcând din acest loc cale spre alte lumi. In imagine Zalmoxis. Detaliu dintr-un mormânt trac de la Aleksandrovo, Bulgaria.
O altă legendă, pornită probabil de la populația germană din zonă, leagă peștera cu cea din Hameln, Germania,[necesit în care Cântărețul de flaut cu flautul său fermecat a ascuns copiii orașului ca razbunare ca nu a fost plătit pentru salvarea urbiei de invazia șobolanilor. Și tot ei fac legătura între peșteră și Dracula. Pe la 1290, la Sângiorgiu Trascăului (redenumit “Colțești” în a doua jumătate a sec. XX), peste culmea Bedeleului, la numai 8 km de Hudă a fost ridicat castelul nobiliar Thoroczkay (Cetatea Trascăului) pe ruinele vechiului castru roman. Construcția a fost făcută de sașii adusi din Austria și de secui care au ramas până în ziua de azi în cele două sate, Colțești și Rimetea. Din istoria zbuciumată a castelului se remarcă faptul ca Matei Corvin îl confiscă pentru mai mulți zeci de ani. Aici ar fi stat închis nimeni altul decât Vlad Tepes, prizonierul împăratului înainte de a prelua pentru a treia oară tronul Valahiei. În legendă se spune că temnița castelului are legătură cu peștera Huda lui Papară și ca Tepeș a conviețuit cu liliecii peșterii o bună bucată de timp. Poate o legatura dintre simbolul vampirismului-lilieci si Vlad Tepes ..
maxresdefaultr1b-ydnaThe Middle Danube & Tisa basins plus Transylvania were the turntable, the area from where 1#Linear Pottery spread to Central Western Europe, from where 2#Pro Italo Celts  conquered all Western Europe.
w3_thumb.gifw5.jpgThan the celts came back, the tide changed direction 180 degrees. 
The classical Dacian Culture – a fusion between the Old Dacians & the La Tene celts, Romania – an I2 continuity since the Ice Age.late_bronze_age_europePe dealurile din zona comunei Sohodol pot fi văzute câteva astfel de cruci ridicate de moţi în Munţii Apuseni în urmă cu peste 200 de ani. Citeste mai mult: adev.ro/omu32bsohodel (Custom)

Adi / Cuibul Corbilor: “Cele mai multe cruci de hotar din zona Ponor sunt ortodoxe, (solare/celtice), cele mai vechi inscriptionate cu chirilice si simboluri, vechi de vreo 200 de ani, unele sunt greco- catolice.” Toate orientate spre sud, pe cele mai vechi inscriptiile se pot descifra din ce in ce mai greu, sunt sterse de vant, intemperii.

Comuna Ponor Wiki1c3 (4)2017-09-08 17.57.19c4 (1)5.jpgc2 (1)2017-09-08 17.56.51c3 (2)c1 (2)237floarea vietiiMuzeul Taranului Roman :  Locul în care fata așeza cu grijă zestrea care creștea de la an la an prin lucrul mâinilor ei era încrustat puternic cu semne apărătoare: pe ladă, simbolul creștin al crucii se întâlnește cu simboluri solare de origine precreștină, ilustrând o veche sinteză a spiritualității țărănești.

Ponor Outdoor

Am gasit pietre de hotar pe culmile din jurul comunelor Ponor si Podeni. Pe platourile inalte din jurul Ponorului sunt zone mari defrisate probabil cu muuult timp in urma pe care se cresc acum animale, dar acolo sus s-a cultivat si grau, mi-au confirmat asta un parinte de la Manastirea Ponor si un localnic de deasupra Hudei lu Papara. Zona a doua este tot o zona agricola, “dosita” in spatele stancariei de la Coltesti (Piatra Secuiului), zona mai joasa dar tot inchisa, relativ izolata intre munti. In Padureni doua case care mi-au atras atentia, una avea floare vietii, arhitectura lor pare oarecum “romanica”.Padureni

Poze zona Salciua/Ponor facute de Pr.Iulian Nistea, nascut in Salciua – nistea.com123456p1010160cruce_stejar_primavaracruce_stejar_fluiercruce_stejar_celtica

Crucea in patrimoniul spiritual al jud.Alba – Ana Dumitran Crucea este considerată a fi al treilea dintre cele patru simboluri fundamen-tale, alături de centru, cerc şi pătrat, fiind atestată ca simbol arhaic care sta-bileşte o relaţie între celelalte trei menţionate, integrându-le într-un limbaj simbolic universal, socotit a fi cel mai totalizant: intersecţia braţelor sale stabileşte centrul, crucea se înscrie în cerc, pe care-l împarte în patru; din cruce se obţin pătratul şi triunghiul.
celtic-cross-t11016
Crucea celtică (crucea înaltă), este o cruce latină cu un inel, folosită in mai multe zone ale Europei, inclusiv şi în spaţiul românesc, dar mai ales în Irlanda şi Scoţia: două linii care se intersectează perpendicular în centrul unui cerc. Ea este adesea împodobită cu motive specifice (noduri) şi poate să fie reprezentată ca cruce-nimb cu braţe prelungite. Deumirea este una arbitrară, deoarece simbolul poate fi întâlnit la toate civilizaţiile, pe toate continentele. Potrivit unor istorici, numele de „valah” a aparţinut iniţial celţilor, care locuiau în zona Transilvaniei.

cruce1
Crucea solară, crucea roată, crucea inelară, este o cruce însemnată într-un cerc, cu braţele perpendiculare. Ea a slujit în epoca bonzului ca simbol solar. In arta creştină, crucile solare sunt caracteristice pentru stilul romanic.

salaj“Problema crucilor din Maramureş este una foarte veche. Eu nu le numesc celtice pentru că ele nu sunt celtice. Cele două mari civilizaţii tradiţionale, civilizaţia dacică şi cea celtică, se duc parallel. Sunt civilizaţii din aceeaşi rădăcină, din rădăcina marii tradiţii carpatine, care este preistorică. Este adevărat că celţii au trecut pe aici. Noi avem acel colac, o cruce într-un colac. Un cerc care înseamnă soarele sau un colac.  Asemenea cruci au fost scoase de sub pământ şi la Deseşti sau la Bogdan Vodă. Eu nu le spun cruci celtice, ci dacice. E adevărat că celţii au aceste cruci, în toată zona aceea din Scoţia, Irlanda, Anglia ş.a.m.d. Este soarele proiectat pe cruce, de fapt. O cruce într-un cerc înainte era simbolul lunii.  La celţi simbolizează soarele. La daci e vorba de colacul mortului, un colac care este pâine ritualică. Nu e acea împletitură solară, ca funia de pe poartă. Ca formă sunt identice, dar ca funcţiune diferă total. Sunt foarte valoroase şi noi ţinem enorm de mult la ele”, a declarat Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură Maramureş.

Paun Es. Durlic – Cea mai veche scriere din lume, pastrata in painea vlahilor.

“The Sacred Language of the Vlach Bread” << www.paundurlic.com Etnograf din zona Timocului, Durlic spune ca simbolurile de pe colaci rituali ai vlahilor poarta simboluri pre-crestine vechi de mii de ani. Sfanta paine a vlahilorPentru vlahii din Serbia, painea nu este doar hrana sau pomana data pentru sufletele celor raposati, ci si un “document” de valoare istorica inestimabila. In sudul Dunarii, painea rituala a vlahilor poarta pe ea semne asemanatoare cu cele de pe tablitele de la Tartaria, Vinca sau Lepenski Vir. Colacii ce se impart la parastase si la sarbatorile mortilor nu au insemne crestine, ci simbolurile celei mai vechi scrieri de pe pamant. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, in lucrarea sa, “Limba sfanta a painii vlahilor”, ca spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna noua, soarele sau svastica se regasesc atat pe tablite cat si in decoratia painilor. Ele sunt prezente, de altfel, in tot spatiul carpato-danubian, semne similare existand, de pilda, si pe inscriptia dacica prezentata de Vasile Lovinescu in lucrarea sa, “Dacia Hiperboreana”.Sfanta paine a vlahilor Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sarb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente si pe painile rituale ale vlahilor. Iar intre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica. Simbolurile marcate in tabel si copiate sub chenar au fost descoperite de cercetatorul Paun Es. Durlic, pe painile rituale ale vlahilor. “Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor“, spune el.
In toate aceste simboluri se impletesc doua credinte: crestinismul si cultul precrestin al soareluiVechiul strat precrestin al unui sistem magico-religios a acceptat doar partial noua religie crestina si a transformat-o substantial, privilegiind miturile si ritualurile arhaice. La vlahi, doar femeile cunosc taina painii sfinte si rostul ei, legat de cultul mortilor. Pomana are reguli stricte care, daca sunt incalcate, nu mai poate fi trecuta granita dintre cele doua lumi. Din acest motiv, cel care incearca sa le impiedice pe femei sa-si duca secretul mai departe, asa cum l-au invatat de la mamele si bunicile lor, este marginalizat de comunitate, fiind considerat pacatos. In traditiile vlahilor legate de cultul mortilor, femeile implinesc viata rituala, din care barbatii sunt exclusi. In acest sens, comunitatea vlaha din Serbia de rasarit inca traieste in matriarhat.

Simboluri solare vechi de 10.000 de ani descoperite în Peştera Cizmei din Apuseni

Speologii de la Clubul Speo-Zarand, pe teritoriul comunei Bulzeștii de Sus (jud. Hunedoara), din Masivul Grohot, aparţinător de Munţii Metaliferi ai Apusenilor, au descoperit in Peștera Cizmei urme de locuire din neolitic, materializate în desene inscripţionate pe stâncă și diverse fragmente de unelte și arme din piatră. În inima grotei, pereţii apar acoperiţi de cercuri, simple sau concentrice, linii orizontale şi verticale şi chiar cruci. Se distinge şi silueta un copac (Pomul Vieții?). Acestea sunt urme lăsate de oamenii care s-au adăpostit acolo, în urmă cu 10 mii de ani. Cercurile sunt atât de bine desenate, încât e posibil să fi fost făcute cu un fel de compas. Cercul, ca simbol solar, este frecvent întâlnit în desenele preistorice și în primele tezaure de aur ale preantichității. Conf. univ. dr. George V Grigore

pestera-cizmei
Crucea cu raze de la Tartaria

Pana la ora actuala, la Tartaria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Daca se compara placutele cu scrierea sumeriena, pe placutele ritualice de la Tartaria apar zeul Su (pronuntie Saue), reprezentat de simbolul „H” – scarita – si zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima data in istorie cand apar ambele simboluri religioase. Si poate nu intamplator Tartaria se afla la poalele Muntilor Su.Re.Anu, trei ipostaze ale divinitatii solare primordiale, regasite in cultul de la Tartaria, in religia egipteana si in religia mesopotamiana. Toate avand ca simbol crucea cu raze si ca animal devotat sarpele, simbol al energiei. O mie de ani mai tarziu a fost preluat sau pur si simplu ”dus” cu vreun val migrator in Sumer, unde era zeitate secundara, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu si Ara. El i-a cedat locul de zeitate suprema si simbolul (crucea cu raze) lui Anu, asa cum reiese dupa un cilindru neobabilonian aflat in Muzeul Britanic (vezi foto). In Egipt, apare mai tarziu ca Re si Ra, avand ca simbol initial crucea in cerc, apoi discul inaripat. tartariaCrucea cu raze apare la noi si pe ceramica din Muntii Orastiei (vezi foto fragment de arhi2-copyceramica, din colectia cercetatorului Vasile Rudan), iar zeul cu doua capete apare pe monedele dacice. Virgiliu a lasat marturie ca un zeu cu doua capete ajunsese si pe meleagurile italiene, cand populatia autohtona traia in semisalbaticie. Tot de la Virgiliu stim ca il chema Ion (rebotezat de romani Yanus) si era fiul Soarelui facut cu o pamanteanca, fiica regelui Atenei. Deci un semizeu, fiu al lui Saue, care ii preluase insigna de zeu cu doua capete, dar si furca solara, „Y”. Misteriile cultului lui Sa se regasesc si azi in dansul solar al calusarilor. Crucea cu raze mai apare si pe ceramica foarte veche si necercetata din Muntii Buzaului, iar in Argedava, cetatea lui Burebista, apare si in zilele noastre in cimitirul din Popesti-Novaci, pe cruci din secolul trecut (vezi foto).
Odata cu preluarea puterii religioase si laice de catre barbati, crucea cu raze apare si pe scuturile razboinicilor. Din nou, cea mai veche reprezentare apare in Romania, mai stilizata, in mormantul getic regal de la Agighiol, sec. IV i.C., fiind un element protector obligatoriu pe coifurile daco-getilor.  Apoi il vedem mai elaborat pe scuturile dacilor, de pe Columna lui Traian.
La crestinii ortodocsi, crucea, cu raze in centrul ei, este semnul Invierii, e crucea datatoare de viata. Inaltarea Sfintei Cruci se sarbatoreste la 14 septembrie, din anul  335.
Spre deosebire de celelalte colţuri ale Europei, pentru români crucea celtică se consideră un simbol creştin, care este prezent la Sfânta Liturghie, pe icoanele Mântuitorului şi pe cupolele Bisericilor. În tradiţia creştină, crucea celtică reprezintă şi Taina Sfintei Împărtăşanii. Sfântul Disc, pe care se săvârşeşte slujba Proscomidiei, are  această formă a crucii celtice. Cercul – timpul, semnifică unitatea noastră cu cei ce au trăit înainte noastră (strămoşii), cei cu care trăim în prezent, insă, și unitatea noastră cu cei care urmează să se nască.

cruce pagana

Razvan Codrescu – De la păgînism la creştinim – Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical. Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – Deuteronomul 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – I Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”. Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu. Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care trei sînt cele mai răspîndite în lumea creştină: crucea Tau, în formă de T (litera greacă Tau), forma cea mai veche, cu origini în Orientul păgîn; crucea latină/catolică, cu 4 braţe inegale:  (stîlpul vertical mai lung), forma cea mai răspîndită la ora actuală; crucea greacă/ortodoxă, cu 4 braţe egale: (totodată simbolul actual al Crucii Roşii internaţionale). În afară de tipurile menţionate mai sus, de o răspîndire mai largă se mai bucură: crucea slavă/rusească (cu 8 braţe), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), crucea Sfîntului Andrei (în formă de X), crucea papală (cu 6 braţe, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea trilobată (cu extremităţile în formă de treflă), crucea sagitată (cu extremităţile în formă de săgeţi), sau crucile unor vechi ordine cavalereşti, precum crucea de Malta (cu braţele egale şi extremităţile mult lăţite). Swastika/zvastica (vechi simbol păgîn) este şi ea un fel de cruce (crux gammata).

wietenberg Cerul-si-Lebada

Dar cruci de piatra frumoase au fost peste tot in Romania. Comunistii le-au distrus sistematic, ignoranta si nepasarea le distrug sistematic in continuare. Daca ar fi restaurate ar putea fi obiective turistice.

copuzuLa Copuzu – Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor cruci de piatră, vechi de sute de ani, ies la suprafaţă de la doi metri adâncime.  Călătoria spre acest sat, plămădit din ţărâna galbenă a Bărăganului din dreapta Ialomiţei, la scurtă distanţă de şoseaua Urziceni-Slobozia, pe drumul ce trece prin poarta Mănăstirii Balaciu, este fără îndoială un drum spre inima tainei. Deşi departe de noi în timp, vremuri istorice, comori fabuloase şi regi pe măsură, sfinţi coborâţi din păduri ancestrale spre “muntele” din şes, drumuri antice de lut şi ape, paşi de apostol plecat în lumea lupilor să tălmăcească Evanghelia vieţii veşnice se contopesc într-o copleşitoare simţire ce te face atent şi smerit, grijuliu mai ales la călcătură. Pentru că nu ştii ce poţi strivi sub tălpi: un deget de sfânt, un ciob de vas din care s-a răcorit un mare domn dac sau poate chiar ochiul nevăzut al unui duh ce a vegheat de la-nceputul lumii la pacea acestei aşezări. Aici, la o mare încrucişare de drumuri antice, “Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic, al apei, cu drumul iranian, al stepei”, după cum spunea în 1926 Vasile Pârvan. Aici dacii din câmpie, cu aproape trei milenii în urmă, ridicau din valuri de pământ şi nuiele o davă fără de pereche în epocă – Helis sau Netindava, după unii, nici una dintre ele după alţii – în care regele lor Dromichete avea să-i servească în vase de aur marelui său învins Lysimah lecţia de cumpătare, sărăcie şi respect a unui popor ce râvnea doar la nemurire. În acest ochi de lumină îşi găsise liniştea… Schimnicul. Personaj legendar, în jurul căruia se ridicase o mănăstire. Sute de călugări se nevoiau aici, nu întâmplător, de vreme ce la numai câţiva kilometri mai jos, însuşi Andrei, Apostolul nostru, îi botezase pe “dacii-lupi” de pe malul Naparisului. Şi tot aici, sute de cruci populau pădurea. Nu mai încape îndoială că Schimnicul era un sfânt. A lui era “odaia”. Adică bordeiul în care se nevoia. El a fost urmaşul primilor preoţi ai creştinismului din această parte de ţară. La el veneau, după cum spun oamenii locului, domnii vremurilor să primească binecuvântare. Pe urmă, Schimnicul s-a făcut pământ. Sau a intrat în pământ. Pe la 1700, mănăstirea era mare şi bogată. Tot în acele timpuri, turcii au trecut-o prin foc şi prin sabie. Doar sutele de cruci din piatră au rezistat. Pe la 1800, stareţii mănăstirii se închinau Muntelui Athos. Apoi, nu se ştie exact când, tăcerea a acoperit totul. Taina a pus stăpânire peste locuri. Unii cred că după secularizarea averilor de către Cuza, din 1864, stareţii greci ai mănăstirii s-ar fi retras, călugării s-ar fi risipit, sau altă nenorocire ar fi atins mănăstirea, astfel încât, pe la 1900, doar poveştile ar mai fi populat pădurea de la Călugăreasca.
Atunci când s-a făcut biserica aceasta de la Copuzu, între 1848 şi 1856, cu hramul “Înălţarea Domnului”, în amintirea fostului schit, şi ca să întărească sacralitatea locului, devenit metoc al fostei mănăstiri din pădurea Călugăreasca, au fost transportate cu carele şi crucile emblematice. Multe dintre cele aflate acum la suprafaţă sunt vechi de aproximativ 200 de ani”, ne spune părintele paroh Nae Ion.
Privind mai sus de cimitir, spre muchia dealului scăpat din strânsoarea rădăcinilor de salcâmi, înţelegem posibila dezlegare a misterului: valurile de nisip şi humă, în scurgerea lor lentă sau abruptă la vale, au acoperit treptat-treptat crucile strămutate de la “Odaia Călugărului”, înghesuindu-le unele într-altele, împingându-le până în zidul bisericii, strângându-le bucată cu bucată în satul subteran.

oltTroiţele şi crucile de hotar din piatră din Olt, abandonate: „Vorbim despre elemente palpabile ale istoriei“ Troiţele şi crucile de hotar din piatră sunt acele monumente care delimitau teritoriile până acum mai bine de o sută de ani. Acestea se află nu doar în judeţul Olt, ci în toată ţara, dar la Olt a existat interesul câtorva persoane iubitoare de istorie care nu au vrut să lase ca asemenea dovezi ale trecutului să dispară. O inventariere a fost efectuată în acest sens şi a cuprins zeci de astfel de asemenea elemente culturale: pietre şi cruci de hotar din piatră, dar şi troiţe. Ulterior, acestea au fost cuprinse într-o carte numită “Caietele etnofolclorice ale Oltului – Troiţele şi crucile de hotar. Rolul şi semnificaţiile acestora în viaţa aşezărilor rurale din judeţul Olt”. Întocmită de Valeru Ciurea, referent la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Protejarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Olt, şi, respectiv, conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin de la Universitatea din Craiova, cartea a putut fi realizată doar în baza derulării unui proiect finanţat de Ministerul Culturii, reuşind să scoată la lumină elementele cu valoare identitară mai-sus amintite cu scopul de a trage un semnal de alarmă şi a le salva de la degradare şi uitare.
De exemplu, cea mai veche cruce de piatră din judeţ a fost identificată ca provenind din anul 1615 şi ridicată în satul Comanca din comuna Deveselu. Crucea în cauză se încăpăţânează să înfrunte intemperiile şi dezinteresul oamenilor. Multe alte asemenea elemente culturale, fie că sunt cruci de piatră de hotar sau troiţe, zac însă peste tot, dar nu toate pot fi identificate deoarece scrisul inscripţionat ori nu se mai distinge, ori nu sunt specialişti interesaţi să facă acest lucru. Cei care au efectuat inventarierea acestor monumente în judeţul Olt sunt conştienţi că numărul lor este mult mai mare decât se crede, dar că ele sunt greu de descoperit din cauza dezinteresului oamenilor şi a autorităţilor în principal. Troiţele ridicate mai nou, adică după anii 1990 încoace, se prezintă într-o stare bună şi sunt îngrijite de oameni, în special de către cei care sunt rude ale celor care le-au ridicat, dar cele vechi sunt lăsate în continuare de izbelişte. Aici se încadrează în special pietrele şi crucile din piatră de acum câteva sute de ani, care zac pe te miri unde – pe cine ştie ce câmp agricol, unele sunt deja căzute la pământ şi nimeni nu le dă atenţie crezând că nu au niciun rol. Comuniştii au avut o adevărată aversiune faţă de troiţele şi crucile de hotar din piatră, pe unde le vedeau le vroiau dispărute, dar acum suntem în alte vremuri şi ar trebui să ne comportăm ca atare şi să repunem în valoare aceste monumente istorice. Aici, primarii ar trebui şi pot avea un cuvânt de spus, dar, din păcate, nu o fac şi este păcat de ce se pierde, mai ales că nu ar implica nici costuri financiare mari”, este de părere Valeru Ciurea.
În judeţul Olt se pare că troiţele de hotar ar fi mai numeroase decât celelalte elemente culturale menţionate, acestea având semnificaţii multiple: troiţe de drum, troiţe de fântână, troiţe în câmp, troiţe pentru eroi, troiţe adăpost. Troiţele la drum au destinaţii variate: să sacralizeze spaţiul, să purifice locul, să marcheze intrarea într-o localitate şi, ca în orice situaţie a intruziunii unui străin în spaţiul familial (în acest caz – comunitar), trebuia să se “cureţe locul” de posibilele atingeri ale maculatului cu gândul sau cu fapta. Troiţele la drum au şi ele scopuri diverse: troiţe adăpost cu prispă sau fără prispă, cu bănci şi masă din lemn sau doar cu icoane pictate pe pereţii interiori sau cu icoane aduse şi puse în ramă. Spaţiul devenea, astfel, sacru, iar călătorul avea loc de popas şi de închinăciune. În judeţul Olt numeroase sunt şi “troiţele-fântână”. În satul Câmpu Mare din comuna Dobroteasa, părintele Ciucă de la Parohia Câmpu-Mare a renovat nu mai puţin de 12 asemenea troiţe împreună cu sătenii şi care au fost apoi pictate cu scene biblice în ulei. Conf.univ.dr. Gabriela Rusu-Păsărin spune, în cartea menţionată, că troiţele-fântână sau cele ridicate lângă fântână sunt cele mai reprezentative pentru judeţul Olt deoarece marchează izvorul de apă şi asociază, în cele mai multe cazuri, cele trei elemente ce compun tabloul credinţei pentru cel plecat la drum: “apa bună de băut, crucea – loc de închinăciune, lemnul – copacul, liant între Lumea cu Dor şi Lumea fără Dor”. Dacă, la acestea, se adaugă şi jgheabul din lemn sau, mai nou, din cauciuc de maşină – cu rol de loc pentru adăpat animalele, atunci se întregeşte imaginea relaţiei de întrajutorare dintre om şi animalele din gospodărie. “Fântânile cu cruci de piatră au şi ele o semnificaţie aparte: loc de izvor şi de iarbă verde. În pădure, în satul Comăniţa, şi în satul Cucuieşti, comuna Verguleasa, există asemenea troiţe ce reprezintă locul pentru reuniuni şi serbări câmpeneşti. Troiţele de fântână (ex: comuna Sprâncenata), fântânile (la Frunzaru) sau cele pentru <şipote> (Reşca) reprezintă tot atâtea documente comunitare pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria locului. Troiţele de drum sunt şi ele foarte numeroase în judeţul Olt. Fabricate din lemn sau zidite, ele adăpostesc un izvor sau sunt doar piese de interior pentru odihnă, dr toate au icoane desenate, pictate sau tablouri cu imagini religioase prin care locul se sfinţeşte şi permite călătorului să-şi despovăreze sufletul prin rugăciune”, spune conf.univ.dr. Gabriela Păsărin în cartea mai-sus amintită dedicată troiţelor şi crucilor de hotar din judeţul Olt.
În privinţa pietrelor de hotar de la Olt, demersurile cercetătorilor nu au fost atât de mulţumitoare ca în cazul troiţelor. Astfel, specialiştii anterior menţionaţi au stabilit doar că, de exemplu, pietrele de hotar din comuna Urzica delimitau moşiile Brâncovenilor de cele ale comunităţii – şi astfel sunt cunoscute şi astăzi. Amplasate la o distanţă de aproape un kilometru între ele, ele stau şi azi drept mărturie într-o pădure de salcâmi plantată pentru a stăvili înaintarea nisipurilor din zonă. Pe raza satului Potelu din comuna Ianca încă mai există, de asemenea, piatra de hotar în formă de cruce, iar piatra dintre Orlea şi Celei are încrustate motive ce amintesc de arta brâncovenească.  Numărul acestora este mult mai mare, dar el este încă necunoscut din cauza uitării şi indiferenţei oamenilor.
Citeste mai mult: adev.ro/nu3zch

valceaCe mister ciudat ascund zecile de cruci şi pietre uriaşe inscripţionate în slavonă, din Ţara Loviştei, un Stonehenge al Vâlcii Zeci de cruci de piatră sau de hotar, cum mai sunt ele numite, au fost găsite de-a lungul anilor pe cuprinsul aşezării din nordul judeţului Vâlcea, pe dealurile din partea stângă a râului Olt. Unele au înălţimi de peste doi metri şi sunt inscripţionate cu simboluri creştine şi cuvinte în limba slavă sau latină. Cele mai multe cruci de hotar au fost identificate, însă, pe marginea drumului face legătura între Valea Oltului, comunele din Ţara Loviştei  (Câineni, Boişoara, Titeşti, Perişani) şi judeţul Argeş, drum despre care istoricii afirmă că a fost folosit drept rută comercială timp de sute ani, în timpul dominaţiilor habsburgice şi otomane.  În ciuda denumirii –cruci de hotar- în fapt este vorba despre nişte pietre uriaşe, cu forme ciudate, care conţin inscripţii în slavonă sau latină şi mai multe pictograme.
lovisteiFoarte mulţi dintre “uriaşii” găsiţi pe marginea drumului din Ţara Loviştei au ajuns în colecţia Primăriei Perişani, alături de crucile tombale (cruci cimiteriale). Alesul local din comuna vâlceană se laudă cu o colecţie impresionantă: peste 100 de pietre de hotar şi cruci tombale. perisaniPietrelor de hotar şi celor funerare li se adaugă o cruce de aproape trei metri înălţime, un monument ridicat în cinstea celor care au căzut pe câmpul de luptă, care datează din 1840”, spune Ion Sandu, primarul comunei Perişani. Citeste mai mult: adev.ro/nqvym9

gorjSunteți pasionat de istorie și arheologie sau pur și simplu de relicve cu o vechime de secole? Crucile din Gorj cu certitudine că îl vor impresiona nu doar pe un specialist dar și pe un amator de monumente cu semnificație încă misterioasă. Cruci-troiţe sculptate din piatră, datând din secolele XVII-XVIII, scrise cu litere chirilice, dăinuie şi acum în diverse zone ale României. În Gorj mai există 11 astfel de troiţe, declarate monumente istorice. Crucea de piatră din satul Ulmet, comuna Stoina, se află pe lista monumentelor istorice. Crucea de piatră de la Stoina se află amplasată în hotarul dintre satele Ulmet şi Mieluşei. Este o cruce de pomenire ridicată la 9 decembrie 1783, conform traducerii textului de pe monument. Are o înălţime de peste doi metri, iar literele sunt cioplite în piatră, în relief.

2017-09-08 16.09.01

Revenind la cartea Crucea_in_patrimoniul_spiritual_al_judetului Alba.pdf / studiul realizat de Jan Nicolae, Ioana Rustoiu si Ana Dumitran extrag urmatoarele: 

Crucea reprezintă simbolul central şi semnul binecuvântării în creştinismul etiopian. Toate culturile creştine au produs în forma de cruce o mare diversitate, dar probabil că nici o cultură nu a creat o mai mare bogăţie de întruchipări ale crucii ca Etiopia creştină. Cea mai veche şi prima formă fundamentală este crucea echilaterală, crucea greacă, înconjurată de un cerc. Ea îl simbolizează pe Hristos ca Domn al lumii. Ea a fost crucea monahilor din Egiptul de sus şi a fost introdusă, probabil, de către Sf. Pahomie, părintele monahismului egiptean. Cea de-a doua formă fundamentală importantă a crucilor etiopiene o reprezintă crucea latină sau crucea asimetrică.

In arealul nostru cultural remarcăm cu uşurinţă diversitatea de forme şi de ipostaze rituale ale crucii, comparabilă, într-un fel, cu cea etiopiană. Întâlnirea dintre formele plastice arhaice din acest spaţiu şi misterul central a creştinismului a dat o diversitate de forme şi de ipostaze rituale uimitoare. „Lumea mică (satul) se construia, trăia şi creştea sub puterea aceluiaşi semn al crucii. Îmi place să spun că spaţiul satului românesc poate fi înţeles ca o succesiune de învelişuri suprapuse în jurul unui miez, care este întotdeauna Biserica. Crucea turlei arată centrul şi statornicia aşezării. De aici înspre margini, învelişurile sunt marcate de treceri şi de praguri, protejate la rândul lor de cruci. Dinspre Biserică spre casă, pragurile drumului – răscrucea, fântâna, puntea – sunt întotdeauna întărite de prezenţa crucii-troiţă sau a crucilor de pomenire. Gardurile şi porţile sunt însemnate cu cruci sau poartă uneori merindare (firide sau simple poliţe pe care se pune o bucată de pâine şi o cană cu apă proaspătă pentru trecători), şi acestea protejate de mici cruci de lemn. Din trecere în trecere şi din prag în prag, omul ajunge în interiorul gospodăriei, o lume şi mai mică, cu miezul şi cu învelişurile ei. Centrul simbolic al acesui loc este focul vetrei, întotdeauna potenţat magico-simbolic de crucea pristolnicului. Deschiderile ferestrelor sau ale uşii, meşter-grinda sau pragurile propriu-zise sunt şi ele marcate de icoane sau cruci scrijelite direct în materia construcţiei. Prispa, adăposturile pentru animale, hambarele sau puţul din curte, toate sunt aşezate simbolic sub puterea crucii. Pe drumul spre hotarul aşezării, parcursul dezvăluie trecătorului istoriile importante ale locului; crucile de la marginea drumului sunt un fel de alfabet al memoriei, aici a căzut cineva lovit de trăznet, aici a ars o casă, aici a murit un copil. Tot mergând spre marginea satului, înainte de hotar se află un loc aparte, care pare să amestece două lumi, cea văzută şi cea nevăzută; cimitirul satului, aşezarea pământească a celor trecuţi pe ceea lume, este o pădure de cruci care de multe ori respectă alcătuirea neamurilor şi a vecinătăţii satului. Este un alt prag, o altă trecere, înainte de a păşi dincolo de hotar. Crucea de hotar, mai impozantă decât cele dinlăuntrul aşezării, este făcută să însoţească drumeţul în depărtări, atât timp cât va fi văzută, pentru că drumul în afara satului presupune o stare limită, fragilă, în afara unui spaţiu protejat, locuit şi domesticit. De aceea drumurile sunt şi ele întărite cu cruci. (…). Despre crucea folosită ca însemn al trecerii în viaţa Lumii şi în viaţa omului, sau despre facerea crucii ca gest de credinţă nu mai e loc”.

Troiţele româneşti sunt genul de cruce cel mai semnificativ pentru spaţiul creştinismului autohton şi în care inculturalizarea semnului creştin pătruns în cadrul codului plastic şi ritual arhaic de la noi se poate vizualiza cel mai bine. Deşi avem de-a face cu un filon de veche tradiţie, lucru dovedit de această excepţională diversitate morfologică a troiţelor, modul paşnic, lipsit de bruscări culturale, în care a avut loc încreştinarea în acest spaţiu, se reflectă în acest gen de monumente, care au impus un altfel de manifestare a evlaviei simple, dar deloc minore, în cadrul creştinismului popular românesc. Troiţa a fost prezentată insistent, mai ales în perioada interbelică, drept un element deosebit al identităţii româneşti, dar numai în anul 2003 I. Oprişan i-a dedicat un album însoţit de un studiu, în care încerca, alături de configurarea unei tipologii, să-i desluşească rosturile arhaice, pe urmele cercetărilor mai vechi ale lui Romulus Vulcănescu.
Exemplarele care se mai păstrează astăzi pe întreg teritoriul românesc reprezintă troiţe de lemn socotite a fi chiar mai vechi de secolul XVIII şi troiţe de piatră din preajma secolelor XIV-XV, iar structurile lor permit reconfigurarea modului în care, treptat, monumentele sacre gen „stâlpul cerului” şi „coloana cerului”, specifice mediului arhaic autohton, în care se concentrează viziunea religioasă precreştină din acest spaţiu, perpetuate din preistorie până în evul mediu, iar prin succedanee şi simulacre, până în secolul XX, au fost încreştinate. În cazul troiţelor de lemn, este foarte probabilă descendenţa sau înrudirea lor originară cu totemismul precreştin legat de cultul străvechi al arborilor sacri situaţi în centrul aşezărilor, în jurul cărora se desfăşurau riturile esenţiale ale comunităţilor. Funcţia acestor arbori a fost preluată în timp de către substituţi în formă de coloane stilizate, protejate în incinte de diferite configuraţii. În jurul acestora s-au desfăşurat, în întregime sau numai secvenţial, o parte din riturile de trecere şi de purificare, mai ales în momentele-cheie ale anului, de la solstiţii şi echinocţii. În ceea ce priveşte troiţele de piatră, cele mai vechi provin din menhiri arhaici încreştinaţi la o anumită dată, din micile altare dedicate Triviei, zeiţa răscrucilor, sau din monumente paleocreştine dedicate martirilor sau episcopilor. De curând au fost descoperite şi în ţara noastră astfel de troiţe care provin din încreştinarea mai târzie a unor pietre sacre arhaice de genul menhirilor sau stelelor funerare.  menhirDacă în alte ţări europene, precum Franţa, Anglia, Germania, încreştinarea menhirilor a fost realizată prin transformarea acestora în cruce de piatră, prin modificarea părţii superioare în cruce, gravarea unei cruci, sculptarea unei cruci în vârf şi reprezentarea lui Hristos răstignit, în România, astfel de situaţii, semnalate în urmă cu câţiva ani la Baru Mare, Petroşani-Lunca şi Petrila, s-au produs fără să se intervină direct cu un semn, simbol sau înscris creştin: ,,Nu au fost transformaţi în cruci, nu li s-a gravat o cruce etc. Au fost numai acoperiţi cu o structură de lemn şi tablă, structură prinsă de piatra alungită în aşa fel încât să o acopere în arc de cerc protector. Structura de lemn are cioplit semnul crucii, are atârnate icoane, este acoperită cu şindrilă (draniţă) sau cu tablă, detalii diferite de la un menhir creştinat la altul. Menhirele respective se află în sau lângă cimitirele vechi, situate lângă vechi biserici de lemn, la margine de uliţe, mutate lângă biserici noi de lemn. Ele constituie azi stâlpul susţinător sau „piciorul” torţelor, numite aici, în Bazinul Haţeg şi Bazinul Petroşani, cruci. Aşadar, în zona Haţeg şi Petroşani există trei tipuri de menhiri creştinaţi: menhirii de la Baru Mare, localizaţi în cimitirul vechi (sârbesc), încreştinaţi prin transformarea lor în troiţe; menhirii de la Petroşani (Lunca), Jieţ şi Petrila, plasaţi în cimitire sau în preajma acestora, încreştinaţi şi ei prin transformarea în troiţe, prin simpla supra-adăugare a unei structuri de lemn sub formă de cruce sau cu mici cruci de lemn care realizează troiţa propriu-zisă; al treilea tip de menhir creştinat, alcătuit dintr-un bloc alungit pe care a fost incizată o cruce de Malta, se găseşte la marginea cimitirului vechi din Jieţ, nefiind transformat în troiţă. Prin încreştinarea lor târzie sub formă de troiţe, aceste monumente arhaice, pietre sacre, de origine cultică, aşezate lângă primele biserici şi cimitire din localităţile respective, au fost slavate de la distrugere. Încreştinarea acestor pietre arhaice (6000-4500 a. Chr.) sub formă de troiţe este un fenomen interesant, semnalat de curând în literatura de specialitate.

În legătură cu fenomenul încreştinării stelelor funerare romane şi al originii troiţelor, Mircea Cristian Pricop semnala ca manifestare a frumuseţii credinţei, din perspectivă mistico-simbolică, o cruce din secolul VI descoperită la Callatis (Mangalia), pe care sunt gravate în greacă cuvintele Viaţă şi Lumină, ca nume biblice ale lui Hristos Cel Răstignit. Acest autor a identificat şi clasificat ca troiţe unele cruci de tip cenotaf, prototroiţe sau arhetroiţe descoperite în Scythia Minor, extinzând vechimea cunoscută a troiţelor până în secolele V-VI, adică înainte de invazia avaro-slavă. El le consideră ca fiind cele mai vechi troiţe din spaţiul românesc. Cu alte cuvinte, originea presupusă a acestor prime troiţe de la noi s-ar afla în crucile şi stelele funerare ale creştinilor din perioada constantiniană, de după edictul de la Milan (313), iar continuitatea prezenţei lor pe teritoriul românesc actual în perioada de după căderea limes-ului dunărean şi distrugerea romanităţii sud-dunărene, prin invazia triburilor slave, în jurul anului 602, se poate studia prin analizarea comparativă a elementelor decorative, a raporturilor interetnice şi a influenţelor reciproce stabilite între populaţiile migratoare şi protoromânii autohtoni. Pornind de la această intersecţie simbolică între Viaţă şi Lumină, autorul menţionat consideră că semnele şi simbolurile codului plastic şi religios arhaic s-au închinat şi subsumat Crucii ca semnul şi simbolul totalizant cel mai deschis, inculturalizarea fiind o biruinţă a Crucii în viaţa şi operele sau mărturiile plastice ale credinţei strămoşilor. Această cercetare reprezintă şi teoria cea mai nouă despre originea troiţelor în arhetroiţe sau prototroiţe derivate ale evoluţiei stilistice a Sfintei Cruci. Practica aşezării acestor cruci şi icoane „la vedere”, la răscruci şi locuri vizibile, deasupra porţilor şi a caselor, cu ocazia unor evenimente deosebite, ar fi apărut în secolul al IV-lea şi s-a menţinut până în prezent, ca o tradiţie autentic ortodoxă, troiţele aparţinând astfel exclusiv creştinismului prin tot mesajul lor. Cultul troiţei ar fi preluat de la vechile credinţe agrare doar limbajul estetic şi elementele simbolice, metamorfozate şi înnoite de mesajul creştin. Cu alte cuvinte, mesajul troiţei este unul pur creştin, chiar dacă foloseşte elemente simbolice ale codului plastic arhaic. Troiţa ar putea fi aşadar asociată, pe de o parte, cu lupta Bisericii împotriva mijloacelor cultului păgân, a micilor altare publice răspândite în număr mare, .. pe de altă parte, acest gen de monumente a ajutat la propagarea ortodoxiei credinţei şi a unităţii cultice.
troiteTroiţele fac parte din moştenirea spirituală românească, sunt documente ale memoriei noastre şi descriu simbolic poziţia noastră specială ca popor în istorie la răscrucea dintre Orient şi Occident. Proverbiala refugiere în munţi în faţa năvălitorilor şi frecventa înfrăţire a românului cu codrul a făcut ca locul bisericilor să fie luat de Crucea Domnului Hristos, sub închipuirea troiţei: „Atunci, în jurul unei astfel de cruci, se făcea toată slujba; ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” (Nicolae Iorga).
„Evident, în sec. XIV-XV, arborele cosmic este înlocuit aproape total de substitutul său crucea, care devine modelul universal al monumentelor creştine … Reminiscenţele păgâne se păstrează, însă, într-o multitudine de forme, de cele mai multe ori fără voia meşterilor, datorită presiunii exercitate de tiparele stilistice zonale. Aşa se face că troiţele, de o imensă varietate stilistică, urmaşele fireşti ale coloanelor şi stâlpilor cerului, reprezintă o sinteză ad-hoc între straturile arhaice şi cel creştin. În orice caz, ele preiau învăţătura creştină (imagistica biblică) într-un mod cu totul propriu, adaptând-o viziunii populare româneşti asupra lumii şi vieţii. În spaţiul românesc creştinismul s-a grefat lent dar sigur, cu multă înţelepciune, pe vechile tradiţii plastice ale zonei. Astfel, coloanele cerului au fost încreştinate şi transformate în troiţe prin marcarea lor cu semnul repetat al crucii, sculptat sau pictat, dar şi prin reprezentarea unor scene iconografice creştine: Răstignirea, Învierea, Treimea, Maica Domnului cu Pruncul, Cina cea de taină, Botezul Domnului. Formele arhaice au supravieţuit ca structură, dar uneori au existat încercări brutale de eliminare sau mascare a lor, cum au fost cazurile izolate de interzicere a crucilor gorjene de jurământ ori placarea repetată a coloanelor vechi cu scene iconografice pictate pe tablă, în zona Dâmboviţa, Argeş. Ambianţa troiţelor a fost una etnologică, pur românească din toate punctele de vedere: arhitectura, pictura, ornamentica lor aveau legătură cu cultura populară creştină, în care se regăseau elemente ale mitologiei, magiei şi ritualisticii arhaice preluate prin filtrul creştin. Crucile cu imaginea Răstignirii sunt împodobite cu prosoape cu motive populare, cu oale de lut, cu cununi de spice sau sânziene, cu o pânză specială la sărbătoarea Paştilor, însemnând veşmântul de lumină al Învierii (zona Sălaj, Făgăraş, Mediaş, Galaţi). În câteva sate din preajma oraşului Târgu-Mureş, aproape de mânăstirea Recea, la Ungheni şi Cerghid, am remarcat un fenomen deosebit: împodobirea la Paşti a troiţelor cu un şirag de ouă roşii chiar la gâtul Domnului Iisus Hristos. Imaginea este foarte puternică şi pare a fi o tradiţie veche, care merită atenţia etnologilor şi teologilor: Hristos împodobit cu simbolul cel mai popular al Învierii.

Muzeul Crucilor. De curând, în satul Măceşu, care ţine de oraşul Târgu-Cărbuneşti, etnologul Pompiliu Ciolacu de la Centrul de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Gorj, ai cărui bunici au trăit în acest sat, care are acum o şcoală fără elevi şi o biserică fără cimitir, a inaugurat un Muzeu al Crucilor bătrâneşti făcute cândva de meşterii populari şi care acum stau prin dosul bisericilor, după ce au fost înlocuite cu cruci moderne de piatră sau marmură. Modelul său a fost muzeul icoanelor pe sticlă de la Sibiel, înfiinţat de părintele Zosim Oancea, binecunoscut acum în lumea întreagă. O idee asemănătoare este colectarea acestui patrimoniu local în expoziţii etnografice organizate în judeţul Alba sub patronajul Consiliului Judeţean. Colecţiile de cruci de binecuvântare, ca de pildă cele de la Muzeul „Pamfil Albu“ din Lupşa, sunt cruci memoriale într-un sens patrimonial duhovnicesc, reprezentând fragmentele unei memorii liturgice şi culturale esenţiale.
Cimitirul ca pădure de cruci. Parcursul nostru iniţiatic trece prin pădurea de cruci a unui cimitir. Am ales un cimitir minunat: este vorba de cimitirul vechi românesc de la Negotin, din actuala Serbie, cu nişte cruci de piatră făcute după vechile izvoade.Negotin Cuvantul „Troiţă” asociat cu slavul “trojka” pare a se fi înrădăcinat în tezaurul nostru terminologic în perioada de înrâurire slavo-bulgară, între secolele VII şi XI. I. Oprişan ne dă şi variantele zonale ale termenului românesc generic de troiţă: „cruci la răscruci“ (Nordul Moldovei), „răstigniri“ (Maramureş), „icoane“ (Vâlcea), „rugi“ (Ţinutul Pădurenilor), „lemne“ (în documenetele mai vechi), „cruci“ (Transilvania, Oltenia). În mod sigur rostul troiţelor era unul bine fixat încă de timpuriu în cadrul societăţii medievale româneşti, de la cnezi şi voievozi locali până la marile dinastii domneşti: un rost comemorativ legat de luptele împotriva năvălitorilor păgâni, perpetuarea memoriei unui monument mai vechi ori a numelui eroilor căzuţi în alte locuri, altul comunicativ, legat de mijlocirea unor legi sau porunci domneşti către popor. Troiţa din piatră este o ctitorie mai întâi a membrilor marii nobilimi româneşti, iar din secolul al XVIII-lea şi a târgoveţilor, obştilor săteşti, preoţilor de mir şi a monahilor. Troiţele de lemn au fost dintotdeauna ctitoria ţăranilor, care şi-au exprimat prin ele jertfelnicia şi măiestria, unind în realizarea lor plastică imaginarul arhaic şi elementele iconografiei creştine. Pe lângă rolul lor memorial, social şi religios, troiţele au avut şi unul practic, legat de stabilirea hotarelor, de multe ori desemnând numele câte unui loc. Ele au fost puncte de referinţă în orientare în multe din hrisoavele medievale legate de moşii şi hotărnicii. Unele dintre ele erau plasate pe marginea vechilor căi de comunicaţie. Din nefericire, lucrările de modernizare a drumurilor s-au transformat de multe ori în încercări de secularizare a acestora, prin eliminarea troiţelor şi însemnelor creştine, cel mai cunoscut caz fiind cel al dislocării troiţelor voievodale sau nobiliare din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş. Odinioară, când un preot primea o parohie, lua în primire spre purtare de grijă întreg patrimoniul material al comunităţii, iar unul dintre angajamentele concrete în acest sens, uneori declarat solemn în cuvântul de la slujba de instalare, era chiar grija faţă de cimitir şi troiţe. Rolul benefic al troiţelor şi menţinerea lor în calitate de ctitorie populară până în prezent în centrul vieţii creştine vin din îmbinarea rolului lor cultic, social şi harismatic: locul cinstit cu semnul hristic, hotar, fântână, izvor, livadă, ogor, drum, răscruce, şi beneficiarii lui primesc sfinţire, putere, demnitate creştină de mărturisitori şi de ctitori. Troiţa constituie cea mai firească formă de întrupare a credinţei în mediul românesc atât de impregnat de semnul hristic şi de grija pentru închinare. De fapt, sfinţirea locului pentru zidirea unei biserici se face în primul rând prin ritualul înfigerii sau împlântării Crucii chiar pe locul viitorului altar de către episcop sau de către un preot delegat de către episcop (canonul 31 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, +818). Există, astfel, posibilitatea slujirii liturgice în preajma troiţei de la locul de biserică. Cercetătorul I. Oprişan ne oferă o imagine asupra tipologiei troiţei pe regiuni.

Cele mai interesante troiţe, remarcabile prin arhaismul lor, se păstrează în judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, în timp ce în zone recunoscute în genere ca tradiţionaliste, precum Moldova, Transilvania şi Banat, formele arhaice au fost în cea mai pare parte înlocuite, datorită influnţei catolice, de către troiţa în formă de crucifix. Crucile vechi din Moldova, de pildă, făcute după modele arhaice unice ale coloanelor cerului, cu coarne de consacrare, şi a troiţelor cu secure, prezentate de către Tudor Pamfile în 1910, şi-au pierdut acest aspect arhaic. În judeţul Buzău predomină troiţele de formă străveche, coloane ale cerului în variante originare sau încreştinate, stâlpi funerari arhaici şi cruci de piatră. În judeţul Dâmboviţa se păstrează tot o formă străveche de troiţă: cruci pereche înscrise într-un cerc şi reunite în partea superioară printr-o aşa-numită talpă a cerului. În Vâlcea, Argeş şi Olt predomină genul de troiţă-icoană sau troiţă iconostas, înscrisă într-o incintă de tip pridvor. În Gorj şi Mehedinţi sunt specifice un gen de troiţe-panou antropomorfe, dar şi troiţe grătar şi coloane ale cerului cruciforme. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare. Se păstrează aici stâlpii arhaici de mormânt, de bărbat şi de femeie, crucile de apă, de punte, de jurământ, de transhumanţă, de pomenire. În judeţul Gorj, troiţele şi crucile se raportează la foarte interesantele rituri de înmormântare – Bernea 2007.

BenicÎn rezumat, există trei tipuri stilistic specifice troiţelor româneşti: tipul discofor (roata valahă), cu o diversitate de forme care reies din jocul cruce-disc solar; tipul de troiţă arboriform, cu mai multe braţe sau cu structuri stiliforme (triunghi, romb, disc) şi cel mai răspândit, tipul antropoform. În fiecare zonă s-au impus anumite tipare, care au dat o tradiţie locală aparte: coloanele cerului buzoiene, troiţa-pridvor iconoforă oltenească şi troiţa cruciformă în general. În legătură cu raportul real dintre arborele vieţii şi Cruce, dintre simbol şi împlinire, Costion Nicolescu ne ajută să înţelegem că este vorba despre o trecere din copilăria umanităţii în maturitatea sa spirituală. Judeţele din partea sudică a Transilvaniei, Hunedoara, Sibiu şi Braşov, au moştenit troiţele-baldachin, având în centru cruci de piatră de obicei pictate, precum sunt cele ale junilor braşoveni, cele din Răşinari şi din Mărginimea Sibiului, iar în satele mai izolate stâlpii funerari, în formă de coloană, numiţi „cruci de bărbat“, şi cruciformi, pentru femei, numiţi „stâlpi de femei“.

În Apuseni, datorită şcolii de pietrari de la Ţebea, de la începutul secolului al XIX-lea, s-au răspândit crucile monumentale de piatră, sculptate şi pictate, dar se găsesc şi troiţe supraetajate în formă de T. Preotul Iulian Nistea de la Paris, originar din Alba Iulia, dar cu rădăcinile strămoşeşti în Sălciua, a publicat acum câţiva ani o serie de fotografii de o deosebită valoare, cu troiţe şi cruci din zona Apusenilor, dintre care se detaşează o veche troiţă de lemn chiar din Sălciua, de o frumuseţe uimitoare. nistea.com/media.htm#imagini Amplasamentul iniţial al acestei cruci ne arată că rostul ei era de a pecetlui locul şi de a-l străjui cu semnul biruinţei totale şi deal prezenta ca paradis restaurat chiar prin Crucea Domnului.  Nistor ParisÎn jurul sărbătorii Sfinţilor Petru şi Pavel se face rugăciune în imaş, la Cruce, după care preotul face sfeştanie cel puţin la una din colibe, prilej cu care băciţele pregătesc caşul popii. Şi crucile din Apuseni i-au deranjat pe comunişti, care au avut intenţia să distrugă crucea cea mare de la Sălciua, aflată între biserică şi casa parohială, dar parohienii au mutat-o într-o noapte, instalând-o în vârful Citerii. Pretutindeni în locurile cu culturi agricole şi de păşunat se regăsesc în Apuseni cruci vechi de lemn sau de piatră, aşa numitele cruci celtice sculptate, cu semnul soarelui între braţe, evocând Soarele dreptăţii: „La aceste cruci de hotar se făceau slujbe religioase, sfeştanii primăvara, când se ieşea cu animalele în imaş, la colibă, şi masluri la unele dintre ele, cum este crucea din şaua Crocanilor, din Meterg, prilej cu care se întâlneau aici credincioşii din mai multe sate la rugăciune şi sfinţirea apei, cu care stropeau mai apoi sălaşele, holdele şi animalele”. Această tradiţie străveche a slujbelor de la hotarul mai multor sate n-a fost deloc studiată, deşi ea se regăseşte nu numai în memoria celor mai vârstnici, ci este încă vie în mai multe zone. Am întâlnit-o în relatările preoţilor din zone învecinate judeţului Alba, precum Cetatea de Baltă şi Târnăveni: la hotarul comun al satelor Cetatea de Baltă şi Crăciunelu de Sus sau al satelor Botorca- Deleni de lângă Târnăveni, unde au loc slujbe comune la sărbători, în special aşa-numitul maslu de hotar, urmat de agape şi serbări populare. E foarte posibil ca aceste petreceri populare să aibă şi ele origini mai vechi, deoarece Romulus Vulcănescu vorbeşte despre nişte petreceri care aveau loc după consacrarea coloanelor cerului, încheiate în momentul înserării cu hore ale luminii. În orice caz, despre obiceiuri asemănătoare relatează şi Ovidiu Daneş, în legătură cu troiţele din Mărginimea Sibiului: „Iniţial, cu funcţii legate exclusiv de sacru – prin participare ritualică, investitură apotropaică sau caracter funerar, troiţele se rezumau la o cruce de piatră sau de lemn fixată în puncte de mare concentrare simbolică. O zonă subtilă delimita ceea ce este propriu, cunoscut, vecin, de alteritatea radicală. Locuri care prin sfinţirea lor în cursul slujbelor de Înălţare (Ispas), Bobotează, Rusalii, Crăciun, deveneau temporar publice, asimilabile şezătorilor – obiceiuri păstrate azi în Sibiel şi Cacova (Fântânele), Apoldu de Jos. Multe dintre ele construite la graniţele dintre satele care aveau vecinătate cu Sibiul, troiţele justificau, după legile nescrise, hotarul. Răşinărenii au ridicat nu mai puţin de trei monumente într-un spaţiu restrâns, la limita de răsărit a satului. A fost timpul în care localnicii includeau troiţele în diversele lor strategii politice, fără a le exclude valoarea simbolică iniţială”. Slujbele speciale la troiţe nu se fac numai la hotar, ci la troiţa principală dintr-un sat îndeosebi, la Înălţare, dar şi la alte sărbători, existând sate, precum Lupşa din judeţul Alba, unde rânduiala este ca la fiecare sărbătoare mare, la Paşti, Înălţare, Sântămărie, să se slujească la câte o troiţă anume de fiecare dată. Un caz special îl reprezintă satul Aruncuţa din judeţul Cluj, unde, în postul Sfintei Marii, se slujeşte în fiecare seară la câte una din cele 15 troiţe ale satului, iar fiecare ctitor oferă ofrandă de pomană în cinstea strămoşilor săi. Astfel, Postul verii ia alura unei procesiuni comunitare, cu opriri la troiţele satului. În Ţara Făgăraşului, dar şi pe Târnave şi în multe alte locuri, după binecuvântarea holdelor de către preoţi, credincioşii aşează cununi de spice la troiţe, dar şi la crucile de prapor, în anumite zone, iar la sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, cununi de sânziene, ca jertfă. În zona Maramureşului predomină troiţele cruci cu aşa-numita roată valahă şi străvechi cruci de piatră de origine celtică. Pe cele mai vechi dintre porţile uriaşe de lemn maramureşene se pot citi de multe ori hieroglifele cruciforme ale omului-cruce, bărbat şi femeie, semne arhaice care se regăsesc de altfel şi pe vechile lăzi de zestre româneşti, în special pe cele din zona Gorj şi Mehedinţi păstrate în Muzeul Porţilor de Fier de la Drobeta-Turnu-Severin. Deasupra acestor porţi maramureşene se poate admira de multe ori respiraţia luminoasă, cerească, a Crucii.apuseni

maria balcicCrucea Reginei Maria, în parcul palatului de la Balcic, la un vechi hotar.

Advertisements

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Archeology of symbols, Etnogeneza Rumânilor, Old Europe Art, Uncategorized and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s