Moti si Mocani


ro.wikipedia.org/Tara Motilor Din cauza culorii blonde a părului și ochilor albaștri, elemente mult mai frecvente aici decât altundeva în rândul românilor, moții au fost considerați fie descendenți ai celților, fie ai slavilor, ai alanilor, sau ai triburilor germanice (Goți, Gepizi…). Protocroniștii, îi socotesc descendenți direcți ai dacilor. Niciuna din aceste presupuneri nu poate fi probată documentar sau genetic. Regiunea are o istorie veche a rezistenței și luptei pentru drepturi politice, economice și sociale, iar mișcări ca răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (17841785) și partea română a Revoluției transilvănene de la 1848 și-au avut originile în zonă. Moții trăiesc în sate împrăștiate la altitudini de peste 1.400 m, mai înalte decât orice alte așezări permanente din România, și au o îndelungă tradiție de expatriere economică, atât în țară cât și peste hotare.
www.rasfoiesc.com Motii  reprezinta  o  straveche  populatie   a Apusenilor  fiind  strans  legati  de  locurile  lor  natale. Terenul  agricol, redus  ca  intindere  este  aninat  pe  versantii  vailor  sau pe  platformele  inalte. Satele  motesti  sunt  rasfirate  cum  ar  fi comuna  Arieseni  care  are  casele  la  o  distanta  de  60  km  patrati  una  de  alta.  Motului obisnuit  cu  drumul nu  i  se  pare  un fapt  deosebit   ca  de  la  el  acasa  pana  in  centru  trebuie  sa  mearga  aproximativ  3  ore! Agricultura  este  principala  functie  a  motilor  si  se  practica  pana  la  1200m, altfel  climatul  rece  nu  permite  decat  cultivarea  cartofului,  orzului  si  graului  care  risca  sa  nu  se  coaca  din  cauza  frigului. Pasunile  intinse  de  pe  culmile  cele  mai  inalte  ajuta  la  cresterea  oilor  si  a  bovinelor. Suprafetele  necultivabile   mai  sunt  folosite  pentru   cultivarea  ierburilor  care  sunt  cosite  pentru  furajarea  animalelor  la  iarna.
Un element antropic deosebit de complex, specific zonei studiate, se refera la faptul ca meleagurile Muntilor Apuseni pastreaza urme de straveche locuire, prin numeroasele marturii arheologice. Astfel in pesterile de la Sohodol (Lucia Mare si Lucia Mica), de langa Salciua (Poarta Zurcilor din Masivul Bedeleu) si din Cheia Turzii au fost descoperite urme datand  din paleolitic. In aceeasi cheie se mai afla “Pestera Calastur”, situata la cea mai mare cota, “Pestera Morarilor” (660 m) si “Pestera Binder” (520 m) care au fost populate de catre  omul  primitiv  in  paleoliticul  mijlociu.

RomaniaZonesDacia

The highlighted area represents the stonghold of Decebal, the last king of Ancient Dacia, just before Dacia became part of the Roman Empire around 100A.D. Also, in this region (Sibiu, Valea Bistrei, Hateg, Orastie, Padureni, Tara Motilor,) the Romanian Folk Costumes retain some very old features: predilection for black and white; modest amount of embroidery; shipskin vests; caps (part of a woman head-cover,) and fringes (on aprons, coats, veils.) Fringes are considered a primitive feature and can be found several places in the Balkans.

Ocupatiile motilor erau agricultura montana (de coasta si in terase), pastoritul, paduraritul. Asezarile fiind de tip risipit, Muntii Apuseni sunt impanziti de case la inaltimi relativ mari (asezari permanente la cea mai mare altitudine din tara 1540 m-Petreasa si Horea). Potrivit istoricului Dominuţ Pădurean, numeroase dovezi atestă sărăcia zonei şi a locuitorilor, faptul că hrana acestora era extrem de săracă, uneori necrezut de primară. Vechi mâncăruri din Țara Moților: Chisăliţa, păsatul, cirul şi balmoşul. Relevantă în acest sens este situaţia din timpul foametei din anii 1814 – 1817. Pentru a demonstra situaţia dramatică a locuitorilor zonei, un reprezentant al administrației a trimis autorităţilor comitatului patru cutii cu mostre din alimentele cu care se hrăneau aceştia: „În prima este pâine făcută numai din buruieni; în a doua, pâine de coajă de fag, hrana celor mai săraci. În a treia se găseşte pâine de tărâţe şi de rumeguş de lemn. În a patra sunt câteva boabe de grâu şi porumb, ceva mai mult ovăz, dar partea cea mai mare este coajă de fag. Aceasta este mâncarea gospodarilor mai înstăriţi pe care o macină la moară, după cum şi mostra aceasta a fost luată din uium”. Alexandru Sterca-Şuluţiu, moţul ajuns mitropolit (între 1821 – 1836 a fost protopop al „tractului” Bistra), spunea despre hrana moţilor pe „timpul foametei celei mari” (1814 – 1817): „Groaznic lucru este a şi spune despre pâinile celea negre ca cărbunele, făcute cu buruieni, cu scoarţă de lemn, şi ciocani de cucuruz (porumb), mestecate cu tărâţă sau fărină (făină) de orz , sau de cucuruz necernută, sau cu puţini crumpiri (cartofi) (…) precum aveau ei a face, se hrăneau pe sine”.ApuseniHartawww.taramotilor.ro Numirea de Moţi vine dela chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor. Personal am văzut în copilăria mea, acum 50 de ani, încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obiceiu în partea dreaptă a capului, lângă ureche.
Dealtfel şi denumirea de Ţopi derivă dela cuvântul german Zopf, care pe româneşte însemnează chică şi cum funcţionarii nemţi de pe vremuri, cari dispreţuiau pe Moţi, îi numeau Zopfiger Walach (Valach cu chică), s-a perpetuat astfel porecla de Ţop.
Mai de mult Moţii purtau peste tot numele de Ţopi după teritoriul pe care îl locuiau – dintre Murăş şi muntele Bihariei – şi care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ţinutul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voevod român, care numai pe la începutul veacului XV şi-a pierdut neatârnarea faţă de regii Ungariei. Ultimul voevod amintit de istorie a fost Iacob.
Voevodul Ţopilor îşi avea reşedinta în Abrud, unde şi azi se află o biserică veche din timpurile acelea, acum proprietate a papistaşilor. Însăşi clădirea şi stilul acestei biserici dovedesc vechimea ei, căci zidurile cuprind multe pietre vechi cu figuri din timpul Romanilor, iar pictura din lăuntru cu sfinţi româneşti şi scriere slavonă confirmă că a fost pe vremuri biserică românească. Este văruita cu alb, însă sub stratul alb se pot distinge şi azi cei 12 apostoli în jurul altarului, sub a căror figuri merge de jur împrejur un brâu tricolor. Cu ocazia diferitelor reparaţiuni ale acestei biserici, catolicii au încercat să şteargă cu totul figurile sfinţilor româneşti, dar n-au reuşit pe deaîntregul şi atunci s-au mulţumit s-a spoiască din nou cu var. Denumirea de Ţopi o întâlnim şi în descrierea Ardealului, făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul X le zicea Tzopon. Primele referiri la aceasta zona mai larga de pe Aries apar in Bula Papei Clement al VI-lea adresata voievozilor romani din Transilvania la 1345, in care se aminteste si de un voievod de Tzopus cu numele Ambrozie. „Terra Tzopus” poate fi sinonima cu „Tara Motilor” de astazi.

www.romanianmuseum.com/Ethno ARDEAL ApusenicostumeORIGINEA MOŢILOR  Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munţii Apuseni, tipul Moţului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze şi laturea linguistică şi anume rotacismul”. Singurele populaţii de origine romană cu această particularitate linguistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări şi reguli fonetice în înlocuirea consonantei n prin r, sunt Moţii şi Românii istrieni de pe coasta Dalmaţiei, dintre Fiume şi gara Sf. Peter (câteva sate dela poalele muntelui Magiore). Această particularitate linguistică se întâlneşte, la Moţi, numai în comunele situate pe văile Râului mare şi Râului mic (sau Arieşul mare şi Arieşul mic), din sus de Câmpeni.
Moţii, după ocupaţiile lor principale, se împart în două categorii: Moţii propriu zişi, cari se ocupă mai mult cu industria lemnului, şi Moţii minieri sau băieşii din împrejurimile Abrudului. Cele mai multe case din satele moţeşti sunt aşezate şi răspândite pe dealuri şi pe munţi, ceea ce probează că Ţara Moţilor, încercuită de un lanţ de munţi înalţi, aci păduroşi, aci prăpăstioşi, a servit din vremea întunecoaselor frământări, provocate de năvălirea diferitelor popoare barbare. Moţii sau Ţopii sunt populaţia din creerul Munţilor Apuseni, care a format în tot trecutul ei un element distinct în corpul românismului: distinct prin obiceiuri, prin caracterul şi fizionomia rasei, apoi prin limba ce o vorbesc şi formele exterioare ale cultului legii străbune ortodoxe, pe care o mărturisesc în covârşitoare majoritate.

27ApuseniHartaȚara mocanilor, sau ținutul mocanilor sau, alteori, mocănimea, cuprinde o zonă care se întinde pe ambele versante ale masivului Muntele Mare din Munții Apuseni, respectiv de la Valea Someșului Cald în nord-vest până la Valea Arieșului în sud-vest. Cea mai importantă personalitate din această zonă a fost Horea, unul din conducătorii răscoalei de la 1778. Pe Valea Ocolișului se află o ramură a mocanilor numită toci.
Mocanii non-transhumanți – sunt un  grup distinct de mocani care ocupă valea Arieșului între comuna Bistra (unde tradițional începe Țara Moților) și până în josul văii în apropiere de Cheile Turzii. Aceste comunități de mocani sunt cunoscute sub numele de mocănimea Văii Arieșului. „Centrele” de odinoară ale acestei mocănimi sunt satele Lupșa și Sălciua, unde, până de curând, aurul se exploata direct din apa râului, scursă prin sitele manevrate de localnici. Proximitatea acestor resurse și relieful tipic fac ca acești mocani să fie mai degrabă crescători de vite decât oieri. Mocănimea văii Arieșului se extinde la nord pe cursurile râurilor afluente ale Arieșului, în special pe valea râului Poșaga (valea Poșăgii) cuprinzând zona din jurul comunei Mărișel, aflată pe teritoriul județului Cluj [4], loc tradițional de întâlnire estivală a mocanilor. Alt grup de mocani e reprezentat de mocănimea Ampoi-Întregalde, situată, ca și mocănimea Văii Arieșului, tot pe teritoriul de azi al județului Alba.

Povestea mocanilor din Apuseni, oameni care se strigă „tu“ şi „mă“. Cum au ajuns să formeze o comunitate numeroasă crescând viteMocanimea Munților Apuseni cuprinde satele din sud-estul Munților Apuseni, din bazinul mijlociu al Arieșului și Ampoiului. Zona este alcătuită din mai multe subzone: a Munților Trascău, a Albei și Ampoiului, situată pe cursul mijlociu al Văii Arieșului, între Baia de Arieș la apus și Buru la răsărit, o zonă izolată, păstrătoare de elemente etnografice arhaice. Relieful circumscris de mocănime este de deal-munte și ocupațiile specifice zonei sunt agricultura de șes, de deal și de munte: agricultura în terase, păstoritul, pomicultura. Portul popular din mocanime este integral alb. Mocanii de regiune sunt legați locului, spre deosebire de moți, care sunt „toți în drum”, călătoresc pentru a-și vinde produsele de lemn. Tipice pentru aceasta zona etnografică sunt șurile acoperite cu paie sau șindrila, monumentale prin înălțimea acoperișului sau grajdurile mari de bârne, acoperite cu paie. Casele sunt la fel foarte înalte, proporția dintre înălțimea pereților și cea a acoperișului fiind de 1 la 3. Uneori construcțiile sunt ridicate pe un soclu de lespezi de piatră. Satele mocanimii Ampoiului sunt atestate ca fiind cele mai vechi din regiune. 

Autorul Ioan Rusu Abrudeanu „fixa” în 1928 limitele geografice ale teritoriului locuit de mocanii zonei colinare a Munților Apuseni după cum urmează: Ei (mocanii n.n.) sunt resfirați pe teritoriul care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoița, apoi dela Detunata spre Răsărit și Sud până la Cheile Râmețului și Întregalde, iar de altă parte dela Lupșa pe Arieș în jos până la Baru și muntele Bedeleului, ca și întreaga populație de pe Valea Ierii până la muntele Dobrin[5]

Mocanii sunt resfiraţi pe teritoriul, care începe de o parte dela Dealul Mare, lângă Abrud, pe Valea Ampoiului în jos până la Ampoiţa, apoi dela Detunata spre răsărit şi sud până la Cheile Râmeţului şi Întregalde, iar de altă parte dela Lupşa pe Arieş în jos până la Buru şi muntele Bedeleului, ca şi întreaga populaţia de pe Valea Ierii până la muntele Dobrin. Mocanii au multe asemănări cu Motii, dar au şi deosebiri, mai ales în obiceiuri şi în viaţa de toate zilele chiar. Mocanii şi chiar Moţii nu cunosc cuvântul dumneata; ei întotdeauna folosesc numai cuvântul tu. Mocanii, spre deosebire de Moţi, sunt oameni mai deschişi la suflet şi mai sinceri. Este foarte mare asemănare între haina lor albă ca zăpada şi conştiinţa lor cu mai puţine dedesupturi neîncrezătoare decât sufletul pururi îndoelnic al Moţului propriu zis. Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul. Oameni robuşti, cei mai mulţi înalţi şi bine închegaţi la trup, cu coloarea părului castanie ori blonzi, dar foarte puţini bruni. Mocanii mai au două manifestări de viaţă, cari le sunt comune numai lor, dintre locuitorii Munţilor Apuseni, şi prin cari se deosebesc fundamental de Moţi. Felul construcţiei caselor, grajdurilor şi ocupaţia lor economică, care exclusiv creşterea vitelor. Ocupaţia principală ca ram de agricultură a Mocanilor este economia vitelor şi oieritul. Oile Mocanilor, iarna cu vara, dar mai ales vara, sunt îngrijite numai de femei. În luna Maiu sătenii pleacă din sat la “munte”. Aci aduce bărbatul aşa numitul “staul” al oilor şi începe pe timp de 2-3 luni viaţa “de colibă” a celor încredinţaţi cu grija şi păstorirea vitelor. Populaţia Mocanilor cât priveşte manifestările ei de viaţă religioasă este distinctă de veritabilii Moţi. Sentimentul şi virtutea milosteniei creştine ia proporţii foarte mişcătoare la marile praznice, cu deosebire la sărbătorile Paştilor.
Deși termenul e folosit, în general, pentru a desemna muntenii, „mocani” înseamnă, în județul Alba, cu totul altceva. Ei sunt, de fapt, locuitorii Muntelui Mare și ai Munților Trascău, iar denumirea cuprinde, în sine, atât tradiția și istoria lor, cât mai ales spiritul lor, bine păstrat de-a lungul veacurilor. Iată, mai jos, identitatea mocanilor.  Identificarea corectă a regiunii în care trăiesc mocanii trebuie să țină cont de ținutul cuprins între zona Abrudului şi Zlatnei, așadar între valea Ampoiului și Cheile Râmeţului şi ale Întregalde, precum şi între valea Arieșului, până în nordul județului. E un ținut de deal și de munte, ideal pentru agricultura în terase, pentru pomicultură, prelucrarea lemnului, creșterea vitelor și pentru oierit. De altfel, mocanii au fost dintotdeauna comunități pastorale, oile reprezentând, pentru ei, o sursă esențială de dezvoltare și circulație. Însuși numele de „mocan” ar putea deriva de la sensul acestei ocupații, asociabilă substantivului „moacă” (bâta ciobănească folosită pentru sprijin sau ca armă de apărare). Etnografii, însă, infirmă această ipoteză, indicând că „mocan” înseamnă „muntean”. Îi veți recunoaște, pe mocani, după grai, fire, înfățișare, datini și rânduieli. Oarecum asemănători moților, mocanii sunt înalți, robuști, au părut îndeosebi șaten sau blond, iar generozitatea, pofta de viață și franchețea lor se reflectă, am putea spune, în albul curat al portului lor popular.

taramotilorwww.taramotilor.ro Din timpurile cele mai vechi, pe care cercetătorii istorici nu le-au putut fixa încă cu preciziune, munţii Abrudului, cu minele lor de aur, au format un fel de Californie pentru popoarele, care i-au stăpânit. Herodot ne spune că la anul 513 înainte de Christos trăiau pe ţărmul râului Maris (Mureşul de azi) poporul Sciţilor, care se desfăta în aur. Este neîndoios, după cum afirmă şi constată autori dintre cei mai serioşi, că minele de aur din munţii Abrudului au fost exploatate şi în timpul dinaintea Dacilor şi în vremea acestora, dela cari ne-au rămas diferite monede de aur cu inscripţii doveditoare, dar mai ales în epoca Romanilor, cari reusiseră să le exploateze într-un mod cu mult mai inteligent. Noi nu ezităm a crede că între motivele, care au împins pe împăratul Traian să ocupe cu orice preţ Dacia, cel mai principal l-au constituit comorile în aur din munţii metaliferi ai Abrudului (Auraria major sau Alburnus minor). Faptul acesta se explică dealtfel şi prin graba cu care, îndată după victoria obţinută în contra Dacilor, legiunea XIII Gemina a ocupat întreaga regiunea muntoasă dintre Arieş, Crişul Alb şi Mureş, iar împăratul Traian n-a întârziat de a trimite aici colonişti harnici şi pricepuţi în meşteşugul exploatărilor miniere. Sistemul de exploatare minieră uzitat de poporul dac n-a putut satisface pretenţiunile romane, care urmăreau sporirea producţiunei de aur, şi de aceea nu e de mirare că au fost aduşi aici muncitori specialişti, printre cari excelau Dalmatinii şi Epiroţii.
Minele Cetatea Mare şi Cetatea Mică dela Roşia Montană şi anume din muntele Cârnicul Mare sunt şi azi o icoană vie a ingeniosului mod de extracţiune practicat de Romani. Masivul Cârnicul din timpuri preistorice a fost sfredelit şi para-găurit de jur împrejur şi de sus în jos, prin galerii sau stolne, ca o cetate asaltată de braţe dornice cu orice preţ de pradă şi de îmbogaţire. Din examinarea minelor Cetatea Mare şi Cetatea Mică se poate vedea deosebirea dintre felul vechiu de exploatare şi cel de azi. Romanii erau foarte abili în săparea cavernelor cu arcuri boltite aproape arhitectonic. Unele din aceste caverne boltite în masiv tare pietros atrag şi azi admiraţia vizitatorilor. Regiunile miniere exploatate din timpul Romanilor şi până azi se grupează în modul următor:
1. Regiunea Băiţei.
2. Regiunea Băii de Criş şi Ruda, de lângă Brad, în raionul căreia cade bogata mină Cei 12 Apostoli, azi proprietatea societăţii Mica.
3. Regiunea Fericel, Măgura şi Dealul Ungurului
4. Regiunea Almaşului Mare din jurul muntelui Dosul Negru.
Toate aceste regiuni aparţin judeţului Hunedoara de azi.
5. Regiunea Corabiei-Vulcoiu, dela Dealul Mare, care desparte valea Ampoiului de munţii Abrudului, până la comuna Bucium cu cele 6 sate ale sale, cuprinzând, între altele, minele Sf. Petru şi Pavel, odinioară cea mai bogată regiune minieră. Urmele archeologice găsite în cursul vremei, ca unelte, inscripţiuni, rămăşiţe de locuinţe stabile romane, dar mai ales cimitirul din jurul muntelui Corabia ne îndreptăţesc a crede că aici s-a desfăşurat o înfloritoare şi fecundă exploatare minieră. În această regiune s-au întrebuinţat de Romani ca lucrători şi sclavi aduşi din diferitele provincii romane. Una din tablele cerate descoperite ne lămureşte acest adevăr.
6. Regiunea Roşiei Montane, care a întrecut în bogăţia minereului chiar şi pe cea anterioară (Corabia-Vulcoiu. Minele Cetatea Mare şi Cetatea Mică, minele Orlea şi Sf. Cruce, care se întind în masivul munţilor Letea, Igren, Camniţa şi Cârnicul Mare, dovedesc că aici a trăit cea mai importantă colonie de minieri. Această colonie a fost aşezată unde este Roşia Montană de azi şi unde s-au găsit, pe lângă nepreţuitele table cerate, nenumărate urme şi vase romane, inscripţiuni şi monumente funerare.
Regiunile 5 şi 6 fac azi parte din judeţul Alba.
7. Regiunea Băii de Arieş (Ofenbaia), ultima regiune minieră şi care aparţine azi judeţului Turda. Şi aici s-au găsit diferite unelte şi obiecte vechi de exploatare, dar, durere, nu ni s-au păstrat.
În primii ani după ocupaţie, statul roman îşi administra minele prin ofiţerii legiunei XIII Gemina. Aceştia îndeplineau toate lucrările technice, de control şi cancelarie. În fruntea administraţiei miniere stătea un procurator, numit procurator aurariarum, care trebuia însă să fie specialist şi se deosebia de procuratorul administrativ al provinciei.

www.perpedes.albamont.ro/Arii Protejate Trascau.pdf După extinderea Imperiului roman, pe malul Mureşului (în zona Alba luliei de acum) a fost dezvoltat un port fluvial important cu numele de Apulum. De aici au fost încărcate plutele cu mai multe produse din provincia dacică, cum au fost: grâu, sare (extrasă din salinele de la Turda şi Ocna Mureş), vin, cât şi argint, aur extrase din zona Zlatnei. Plutele urmau cursul Mureşului şi Tisei până la Dunăre. În Apulum a funcţionat şi un centru însemnat de evidenţă (de înregistrare) a produselor obţinute (şi expediate) din provincia Dacia Superioră. După retragerea legiunilor romane, au urmat valurile popoarelor migratoare. Dintre acestea au fost aşezaţi mai îndelungat pe teritoriul Transilvaniei slavii, dintre care au fost cei mai însemnaţi bulgarii. Aşezarea în locul Alba luliei a fost numită de ei Belgrad (Beograd – Cetatea Albă). Din această denumire s-a moştenit indicativul (atributul) de Alba. Tot de origine slavă din acea vreme sunt şi toponimele ca Zlatna (însemnând aur), Lunca, Cerna (negru), Poiana şi altele. După extinderea regatului maghiar în Transilvania, şi organizarea administrativă a teritoriului, regele Ştefan I (cel Sfânt), aici, în Alba Iulia a întemeiat una din cele 10 episcopate din Ungaria. În sec. 12 regele Gheza al II-lea a colonizat mineri saşi în Zlatna (şi în Abrud). În secolele XIII-XVII populaţia ţinutului (mai ales cea de pe Lunca Mureşului) a suferit mult de năvălirea tătarilor şi turcilor. Ioan Corvin, după victoria lui asupra turcilor din 1422, de lângâ Sântimbru, a construit 4 biserici, din care 3 sunt şi azi (în Teiuş, în Sântimbru şi în Alba Iulia). In urma ocupării Ungariei de către turci, în Transilvania a luat fiinţă Principatul Transilvaniei, care a fost un stat autonom, dar parţial supus Turciei. Alba Iulia a devenit capitala principatului.

Advertisements

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Transylvania, Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s