Cetațile Huedin, Șimleu. Poarta Meseșului.


hsPe teritoriul judetul Salaj se gasesc în pestera de la Cuciulat desene rupestre care dateaza din anii 10.000 – 7.000 î.Hr., unice pe teritoriul României. Ele sunt primele manifestari de acest gen cunoscute în sud-estul Europei. Primele asezari de pe actualul teritoriu al judetului Salaj au o vechime de 7.500 ani. Aceeasi vechime o au si primele vase de ceramica din zona Salajului. Primele case cu mai multe încaperi au fost construite în acest teritoriu în urma cu circa 6.000 ani. Singura asezare din epoca bronzului, cercetata integral, de pe teritoriul românesc se afla în judetul Salaj, în localitatea Recea, conform enciclopediaromaniei.ro. Din perioada cuprinsa intre secolele XVII – IX-lea î.Hr. s-au descoperit pâna acum 63 tezaure din bronz, în localitatile care alcatuiesc judetul Salaj. Din prima epoca a fierului dateaza sase cetati de aparare, datate ca fiind din secolele XI – IV î.Hr. Dacii aveau capitala pe Magura Simleului. Între râurile Crasna si Barcau a existat o uniune tribala dacica ce controla drumurile de acces dinspre nord-vest spre si dinspre Transilvania si comertul, mai ales cel cu sare. Din epoca dacica provin din Salaj nu mai putin de 23 tezaure dacice, alcatuite din monede si podoabe din argint. Cele peste 3.000 monede si 70 podoabe dacice din argint din aceste tezaure cântaresc în total cca 13 kg. Cea mai întinsa asezare dacica fortificata din România s-a descoperit tot în Salaj, datând din secolul I d.Hr. În total în Salaj s-au descoperit amplasamentele a 30 sate dacice si 15 cetati dacice care aparau uniunea tribala din partea de vest a actualului judet. Aceste cetatii erau asezate pe dealuri si erau fortificate cu ajutorul santurilor de aparare si a valurilor de pamânt, pe care erau ridicate palisade din lemn. Centrul uniunii tribale din actualul Salaj se afla pe Magura Simleului, într-un complex de asezari si fortificatii. amfiteatrul_4Dupa ce au cucerit Dacia, romanii au construit pe locul unei asezari dacice capitala Daciei Porolissensis, la Porolissum. Capitala Porolissum avea cca 20.000 locuitori, aparati de militarii din castrul din localitate. Ca opera de arta ar fi de mentionat amfiteatrul din capitala, copie la scara a celui de la Roma, cu o capacitate de 6.000 locuri. În anul 214 d.Hr., însusi împaratul roman Marcus Aurelius Antonius viziteaza Porolissum. Doua tezaure gepide din aur descoperite la Simleu Silvaniei, cântarind în total cca 10 kg aur, datând din secolul al V-lea d. Hr., se afla acum la muzee din Viena si Budapesta. În timpul evului mediu timpuriu, în secolul al X-lea d.Hr., limita dintre voievodatul lui Menumorut si cel al lui Gelu se gasea pe Muntii Meses. Locul unde se termina lumea romană este acum unul dintre cele două puncte din România – alături de Tâmpa – notate de Ghidul Verde Michelin cu o panoramă de trei stele. Când cerul e senin, privirea merge până la munţii Maramureşului la nord şi nord-est, Cluj-Napoca la sud-est, Huedin la sud şi masivul Bihor la est.  Fortificaţia era depăşită în dimensiuni doar de castrele de legiune de la Potaissa (Legiunea V Macedonica – 23 de hectare) şi Apulum (Legiunea XIII Gemina – 37,5 hectare). Porolissum, cu întinderea sa de cca 300 ha, a devenit cel mai mare muzeu arheologic în aer liber din România.
drumŞtiri, date şi informaţii cu caracter general despre drumurile romane apar în documentele medievale, unde asemenea drumuri sunt consemnate mai ales cu toponime precum “drumul pietros” sau “drumul uscat”. Aceste denumiri au apărut datorită faptului că în evul mediu nu au existat decât drumuri de pământ (17-revista-bistritei-XVII-2003-04), iar celelalte artere rutiere care poartă asemenea determinative nu pot fi decât drumuri romane, pentru că doar ele erau încă pietruite în epoca medievală.cetati-3_resize-1280x747“Cetatea de pământ” sau “Cetatea de la Bolic”, aflată în cătunul Cetatea Veche (Bolic), aparținător de orașul Huedin, își are începuturile în perioada Hallstattiană și este una din cele mai întinse fortificații din această perioadă. Cetatea este localizată pe un platou cu dimensiunile de cca. 450 x 100 m și este demarcată de un val de pământ și șanț de apărare, foarte bine vizibile, iar pe latura de SV, valul este dublu. În fotografiile aeriene se pot observa atât urmele săpăturilor arheologice din anii 60, cât și întreaga structură.
Locația este deosebită și din punct de vedere peisagistic, iar panoramele ce se deschid spre munții Vlădeasa, Meseș și depresiunea Huedinului, sunt deosebite, totodată fiind și un bun loc pentru plimbări pe jos sau cu bicicleta.

gmap.PNG
google maps – Cetatea Veche Huedin

Fortificația Hallstattiană figurează pe Lista Monumentelor Istorice a județului Cluj (cod CJ-I-s-A-07073), cât și în Repertoriul Arheologic Național (RAN). Web: ran.cimec.ro

cimec

eupedia: From approximately 4000 BCE steppe people moved westwards to establish themselves around the Danube valley and the Carpathian basin, then little by little deeper into Europe. Here is a summary of this long series of migrations that is thought to have brought Indo-European languages and culture to Europe and contributed significantly to the modern European gene pool.
early_bronze_age_europe

  • 4200-3900 BCE : Late Copper Age horse riders invade the old Balkanese tell settlements of eastern Romania and Bulgaria. Most of the towns and villages of the Gumelnita, Varna and Karanovo VI cultures are abandoned. A new hybrid culture emerge, the Suvorovo-Cernavodă culture (4000-3200 BCE), which will expand further south to the Aegean during the Ezero period (3300-2700 BCE).
  • 3500 BCE : Other advances from the steppe into the Cucuteni-Tripolye culture lead to the formation of the hybrid Coţofeni culture, also known as Usatovo culture, in north-eastern Romania.
  • 3200-2800 BCE : First north-west expansion of the Yamna culture from the western steppe to modern Poland, Germany, Scandinavia and Baltic countries. Creation of the Corded-Ware (or Single Grave, or Battle-Axe) culture (3200-1800 BCE).
  • 2800-2500 BCE : Hybrid people from the Cotsofeni and Ezero cultures start moving up the Danube and settle in mass in the Hungarian plain. The southward expansion of the Abashevo, Poltakva and Catacomb cultures from the Volga-Ural to the Black Sea shores pushed more pastoralists of the late Yamna culture to Europe.
  • 2500-2300 BCE : Indo-Europeans expand from the Hungarian plain to Austria, Bohemia, Moravia, southern Poland and southern Germany and start the most important Central European Bronze Age culture : Unetice (or Aunjetitz).
  • 2300-2000 BCE : The Indo-Europeans continue their advance to Western and Northern Europe, spreading the Bronze Age and the single grave tradition with them.
  • 2000-1100 BCE : The Sea Peoples invade the Aegean and Eastern Mediterranean from the north (probably from the Black Sea). This is one of the most controversial part of ancient history due to the lack of clear evidence about the origin of the Sea Peoples. The Indo-Europeans from the steppe or from Europe itself were the only warriors with sufficiently advanced weapons and knowledge of seafaring to have destroyed the powerful palace-states of Greece, Anatolia, the Levant and Egypt. It also fits the 1000-year interval otherwise lacking any major migration from the steppes, at the time when the eastern Indo-Europeans were conquering Pakistan and India from Central Asia.
  • 800-550 BCE : The Cimmerians are ousted from the Pontic steppe by their cousins the Scythians coming from the Volga-Ural region and Central Asia. The Cimmerians settle in Anatolia and around modern Romania around 800 BCE. The Cimmerian culture commenced circa 1200 BCE. Some archaeologists place their origins in the North Caucasus. Some accounts have it that the Cimmerians moved to northern Germany and the Netherlands and became the ancestors of some Germanic tribes, like the Sicambri (ancestors of the Franks). The Scythians followed between 650 and 550 BCE in Transylvania, Hungary and southern Slovakia. They kept trade routes with the steppes until the Roman conquest of Pannonia and Dacia.
  • 100-500 CE : The Huns from southern Siberia invade Eastern Europe, pushing the Alans (a Samartian-descended tribe) westward. The Goths, Vandals, Franks, Angles, Saxons, Jutes and others (Gepides) cross into the Roman Empire under pressure from the new steppe migrants, which caused the collapse of the Western Roman Empire.Gutthiuda
  • 550-1000 CE : The next invaders from the steppe were the Avars, who entered the lower Danube region in 562. The Avars established their dominion over the Danube basin, from central Romania to eastern Austria, from the late 6th to early 9th century.
  • In the 4th century, some Bulgars had crossed the Caucasus into Armenia while others had already followed the Huns, then the Avars to Central Europe. The Pontic steppe and North Caucasus was ruled by the Bulgars during the Old Great Bulgaria period in the 7th century. Under pressure from the Khazars, the Bulgars split in two groups; one migrating north to Volga Bulgaria, and the other to the Carpathians founding the First Bulgarian Empire (680–1018 CE) around modern Romania and Bulgaria.
  • The Magyars and Khazars migrated from the Ural-Volga region to modern Ukraine around 830, raided their way across the Carpathians as far as Bavaria, where they were stopped in 956, then established themselves permanently in Hungary in the 10th century and founding the Kingdom of Hungary in 1001.
    early_middle_bronze_europePrior to 4000 BCE, there seemed to be no trace of haplogroup R1b-L23 (and subclades) in Europe outside of the Pontic-Caspian Steppe. The R1b branch of the Indo-Europeans is linked to the expansion to the Carpathians and Balkans (Usatovo-Coţofeni, Ezero, Otomani cultures), then the expansion to central Europe, spreading along the pre-existing Bell Beaker trade networks as far west as Britain and Ireland.
    The same is true for haplogroup R1a. The R1a-M417 branch probably originated in the Yamna culture, and ancient DNA tests confirmed that it was propagated mostly through the Corded Ware culture. Nowadays over half of modern European men now carry a Y chromosome descending from the R1a or R1b variety found in the Steppe during the Early Bronze Age, R1b being predominant in Western Europe, while R1a is more common in Central and Eastern Europe. Another paternal lineage found in the Yamna culture that seem to have spread with the Indo-European migrations is I2a2a-L701. Haplogroup I2 was the main lineage of Mesolithic Europeans and was found throughout the continent. I2a2a-L701 appears to be a branch found in Mesolithic Ukraine and southern Russia that became part of the Yamna culture. It is likely that some paternal lineages of the Neolithic cultures adjacent to the Pontic Steppe were partly absorbed by the Steppe invaders and propagated with them to the rest of Europe. That could have been the case of the Cucuteni-Trypillian culture, located around modern Moldova and western Ukraine, which was adjacent to the Yamna culture in 3500 BCE The last presumably R1b people to leave the Steppe were the Cimmerians. The Sarmatians who expelled them predominantly belonged to R1a like other Iranian tribes. All subsequent migrations from the Steppe would have brought primarily haplogroup R1a to the Balkans and central Europe. South-East Europe now has the highest R1a diversity due to the numerous Eurasian tribes who settled there dor nearly two millennia, between 800 BCE and 1000 CE. The Avars, Bulgars, Magyars, Khazars would also have brought mostly R1a lineages, probably with some other typical Iranian (G2a, J2a, R1b-Z2103), Turkic (C2a, Q1a) and even Uralic lineages (N1c). 

late_bronze_age_europe1200 BCE was a turning point in European and Near-Eastern history. In Central Europe, the Urnfield culture evolved into the Hallstatt culture, traditionally associated with the classical Celtic civilization, which was to have a crucial influence on the development of ancient Rome. In the Pontic Steppe, the Srubna culture make way to the Cimmerians. The Iron-age Colchian culture (1200-600 BCE) starts in the North Caucasus region. Its further expansion to the south of the Caucasus correspond to the first historical mentions of the Proto-Armenian branch of Indo-European languages (circa 1200 BCE). In the central Levant the Phoenicians start establishing themselves as significant maritime powers and building their commercial empire around the southern Mediterranean. But the most important event of the period was incontestably the destruction of the Near-Eastern civilizations, possibly by the Sea Peoples. The great catastrophe that ravaged the whole Eastern Mediterranean from Greece to Egypt circa 1200 BCE is a subject that remains controversial. The identity of the Sea Peoples has been the object of numerous speculations but it can be associated with the Halstatt expansion. What is certain is that all the palace-based societies in the Near-East were abruptly brought to an end by tremendous acts of destruction, pillage and razing of cities. The most common explanation is that the region was invaded by technologically advanced warriors from the north. They could have been either Indo-Europeans descended from the Steppe via the Balkans, or Caucasian people (G2a, J1, J2a, T1a) linked with the expansion of the earlier Kura-Araxes culture to eastern Anatolia and the Levant. The Hittite capital Hattusa was destroyed in 1200 BCE, and by 1160 BCE the empire had collapsed, probably under the pressure of the Phrygians and the Armenians coming from the Balkans. The Mycenaean cities were ravaged and abandoned throughout the 12th century BCE, leading to the eventual collapse of Mycenaean civilization by 1100 BCE. The kingdom of Ugarit in Syria was annihilated and its capital never resettled. Other cities in the Levant, Cyprus and Crete were burned and left abandoned for many generations. The Egyptians had to repel assaults from the Philistines from the East and the Libyans from the West – two tribes of supposed Indo-European origin. The Lybians were accompanied by mercenaries from northern lands (the Ekwesh, Teresh, Lukka, Sherden and Shekelesh), whose origin is uncertain, but has been placed in Anatolia, Greece and/or southern Italy.
The devastation of Greece followed the legendary Trojan War (1194-1187 BCE). It has been postulated that the Dorians, an Indo-European people from the Balkans (probably coming from modern Bulgaria or Macedonia), invaded a weakened Mycenaean Greece after the Trojan War, and finally settled in Greece as one of the three major ethnic groups. The Dorian regions of classical Greece, where Doric dialects were spoken, were essentially the southern and eastern Peloponnese, Crete and Rhodes, which is also the part of Greece with the highest percentage of R1b-Z2103. Another hypothesis is that the migration of the Illyrians from north-east Europe to the Balkans displaced previous Indo-European tribes, namely the Dorians to Greece, the Phrygians to north-western Anatolia and the Libu to Libya (after a failed attempt to conquer the Nile Delta in Egypt). The Philistines, perhaps displaced from Anatolia, finally settled in Palestine around 1200 BCE, unable to enter Egypt.

bronzeen.wikipedia.org/Celts_in_Transylvania : The appearance of Celts in Transylvania can be traced to the later La Tène period (c. 4th century BC).[1] Excavation of the great La Tène necropolis at ApahidaCluj County, by S. Kovacs at the turn of the 20th century revealed the first evidence of Celtic culture in Romania. The 3rd–2nd century BC site is remarkable for its cremation burials and chiefly wheel-made funeral vessels. The Celts exercised politico-military rule over Transylvania between the 4th and 2nd century BC and brought with them a more advanced iron-working technology.  Large areas of ancient Dacia, which were populated early in the First Iron Age by Thracian people, were affected by a massive migration of Iranian Scythians moving east to west during the first half of the first millennium BC. They were followed by a second equally large wave of Celts migrating west to east.[4] Celts arrived in northwestern Transylvania in around 400–350 BC as part of their great migration eastwards.[5] When Celtic warriors first penetrated these territories, the group seem to have merged with the domestic population of early Dacians and assimilated many Hallstatt cultural traditions. Celtic vestiges are found concentrated in the Transylvanian plateau and plain, as well as the upper Someş basin, whereas the surrounding valleys of Haţeg, HunedoaraFăgăraşBârsa, Sf. Gheorghe and Ciuc have neither necropoleis nor settlements but only tombs or isolated items.[8] This indicates that Celts occupied the territory between Mureş and Someş, west of the Apuseni Mountains, and the plains and plateau in the intra-Carpathian space along with the valley in the upper basin of Someş. In Transylvania, the Celts shifted from inhumation to cremation, either through natural progression or because of Dacian influence. Expansion of Celtic groups in the area may be related to their invasion of the Balkans around 335 BC, when a massive colonization of the Tisa plain and the Transylvanian Plateau occurred following the death of Lysimachus. However, the eastward movement of the Celts into Transylvania used a different route from the one taken by the hordes that attacked the Balkans. (Meses Gate Route). Celts did not occupy all intra-Carpathian areas of Transylvania, stopping short of the Maramureş Depression for instance, where excavations have uncovered Dacian fortifications from the 4th and 3rd centuries BC.[18]
During the first half of the 2nd century BC, Pompeius Trogus writes in his Historiae Philippicae of a Dacian king, Oroles, who fought against Celtic incursions.[20] Oroles is recorded as resisting the intrusion of the Bastarnae, a people now generally considered to be of Germanic origin but who were in fact Celto-Germanic and, according to Livy, spoke a Celtic language.[21] The Bastarnae moved from Silesia into what is now central and northern Moldavia.[21] Pompeius Trogus along with Justin also record the rise in Dacian authority prior to 168 BC under the leadership of King RubobostesAround 150 BC, La Tène material disappears from the area. This is concurrent with ancient writings, which mention the rise of Dacian authority. This ended Celtic domination and it is possible that the Celts were forced out of Dacia. On the other hand, some scholars have posited that the Transylvanian Celts remained but merged with the local culture and thereafter ceased to be distinctive.[1][19] The boundary between the Celts and Dacians near the River Tisa is depicted in 2nd century BC pottery found at Pecica in Arad County, a prosperous trading center at the confluence of the two peoples.[24]
A classic period of Geto-Dacian La Tène culture began in the 1st century BC centered around the city of Sarmizegetusa Regia in south-western Transylvania.[25] Dacian king Burebista defeated the Celtic Boii and Taurisci tribes between 60–59 BC. Relations between the Dacians and the Celts continued in the period 1st century BC-1st century AD. During Burebista’s time, the Dacians became closer to the remaining Celtic populations than they had been when the Celts ruled Transylvania. Evidence from the earlier period shows Celtic burials and settlements with only occasional Dacian elements, while Dacian settlements with Celtic finds are infrequent. This situation reversed after Burebista’s conquest when a distinctive hybrid Celtic-Dacian culture emerged on the Hungarian plain and in the Slovakian regions.[28] Most of the Celts were absorbed into the Geto-Dacian population and contributed to Dacian cultural development. These Celtic tribes, who were skilled in iron exploitation and processing, also introduced the potter’s wheel to the area, thereby contributing to acceleration of the development of Dacia.[20] By this time, prosperous Celtic communities had spread over the whole territory of modern Romania.[21]5_dealurile_ciceului_podisul_somesan.jpgToată culmea aceasta a Ciceului e plină de trecut, începând de pe terasă, unde este o aşezare fortificată din secolul al X-lea î.Hr. — una dintre cele mai mari, are 35 hectare. Apoi este nivelul de locuire începând cu mileniul al III-lea î.Hr., deci un neolitic târziu. Apoi în epoca bronzului e o aşezare din anul 816 î.Hr. foarte bogată, impresionantă prin numărul mare de artefacte.
Urmează locuirea dacică. Săpăturile aici au început în 1977, cu o întrerupere în anii ’90 pentru că nu mai era forţă de muncă. Sursa de câştig şi prezenţa unei comunităţi atât de mari e determinată de prezenţa acestei roci, riodacit, o rocă foarte dură din care se confecţionează pietre de moartă, pietre de râşniţă”, explică Gaiu.
Pentru Corneliu Gaiu, Cetatea Ciceului este cea mai importantă aşezare dacică din regiune. O aşezare situată la limita Imperiului Roman, în care au fost găsite monede romane datând dinainte de ocuparea Daciei, dar şi ateliere de turnare a bronzului.
”Pe aici trecea graniţa imperiului roman. Limesul roman e pe această culme, în extremitatea de vest a hotarului este un turn roman cercetat în anii trecuţi, era punctul care făcea legătura între castrul de la Căşei, în Someşul unit, şi cel de la Ilişua”, spune Corneliu Gaiu.

Prima atestare documentară a Huedinului este din anul 1332, fiind pomenit sub numele de sacerdos de villa Hunad, Hunok[7]. Dată fiind poziționarea sa, localitatea se transformă treptat într-un centru comercial pe vechiul drum al sării dintre Depresiunea Transilvaniei și Câmpia de Vest.
Drumul Sării – Drumul Țării (Exploatarea și circulația sării în Bazinul Someșan din mileniul al II-lea î. Hr. până în secolul al XVIII-lea) Autori: Constantin Albinetz (MMD), Ioan Bejinariu (MJIA Zalău), Diana Iegar (MNIT Cluj Napoca), Valerii Kavruk (MNCR), Liviu Marta (MJSM – comisar de expoziție), Radu Zăgreanu (CMBN). Pentru vremurile preistorice rutele de-a lungul cărora se transporta sarea sunt greu de precizat, însă cu siguranță coincid în mare parte cu cele din Evul Mediu când sunt atestate documentar și temeinic descrise. Ele urmează căile naturale și se înscriu în general pe văile unor cursuri de apă, confluențe cu alte văi, trecători și defilee pentru a atinge valea altor râuri. În zona spațiului intracarpatic, începând din evul mediu, se conturează două mari centre de exploatare și de distribuție a sării: unul este Transilvania, mai exact zona sa centrală – cu cele mai importante puncte la Dej, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului etc., iar cel de al doilea este Maramureșul, cu salinele sale care urmează în mare cursul râului Tisa.
Din etapa timpurie și mijlocie a epocii bronzului (între 2300 și 1550 a. Chr), în zona văilor Crasnei, Barcăului și Ierului se remarcă un șir de peste 20 de fortificații de tip tell, o desitate ne mai întâlnită în nici o zonă din spațiul carpatic. Sarea era dusă pe uscat de la Jibou prin Porțile Meseșene, traversa zona de sud a judeţului Satu Mare, pe ruta Șimleul Silvaniei – Supur – Tăşnad –Sălacea – Debreţin – Szolnok.

Poarta Meseşului reprezintă cea mai largă şi cea mai accesibilă trecătoare dintre bazinul superioar al Tisei şi Transilvania, cu roluri semnificative din punct de vedere strategic şi de influenţare a geografiei umane a spaţiului românesc carpatic în timpul Antichităţii şi Evului Mediu. Ea reprezintă locaţia legendară pe unde au pătruns în spaţiul transilvănean maghiarii şi în acelaşi timp limita vestică a fostului voievodat al lui Gelu. Este o trecătoarea de vale ce face legătura între depresiunile Silvaniei şi depresiunile Agrij şi Almaş. Ea se individualizează în mod particular prin gradul de accesibilitate (este foarte scurtă şi relativ largă), în raport cu celelalte zone de trecere din nord-vestul Transilvaniei: pe valea Crişului Repede (o trecătoare lungă şi îngustă în zona culoarului Gilău – Bologa – Ciucea), pe valea Ragului în zona Stârciu – Buciumi şi pe valea Someşului. În vestul Transilvaniei, doar valea Mureşului mai oferă un astfel de acces facil, spre interiorul ţinutului. Există în mod particular un element care favorizează folosirea Porţii Meseşului, anume prezenţa la mică distanţă de Valea Ortelecului (spre care accesul se face foarte uşor), a văii Zalăului. Aceasta trecere largă, rectilinie şi cu lipsa unor căderi de nivel, se continuă cu valea Crasnei. Împreună realizează un culoar accesibil de vale dinspre Câmpia Panonică, ce a constituit principala arteră de circulaţie din preistorie până în centrul Transilvaniei. Fără a mai fi necesară urcarea unor înălţimi, calea a devansat intrarea pe văile Crişului, Barcăului sau Someşului. In Evul Mediu sarea exploatată din Transilvania aproviziona regiuni întinse din Europa centrală şi sudestică: Moravia, Cehia, Ungaria, Polonia, Austria, Slovacia şi chiar si zone din Balcani.

www.taracalatei.ro/drumul-lui-traian-traseu-de-drum-antic-roman

Bazinul-superior-al-Crisului-Repederepartitia-apelor-subterane-1-roci-impermeabile
Oportunitatea de a tranzita şi tranzacţiona resursele minerale din Carpaţi, bogăţia resurselor alimentare din regiune, au asigurat un profil dinamic, întreprinzător
pentru zonele de câmpie de la poalele Carpaților Apuseni, zone situate în partea de vest a României și în partea de est a Ungariei. Prin acest profil pot fi explicate câteva enigme ale istoriei continentale și regionale: o densitate nemaintâlnită în nicio regiune a
fortificațiilor preistorice, antice și medievale (eneolitic, bronz mijlociu, bronz târziu și fier timpuriu, perioadă dacică clasică, medievală timpurie ), prezența în regiune a celor mai mari așezări fortificate de pe continent, descoperirea celor mai mari și numeroase
tezaure de aur preistorice, funcționarea unor ateliere meșteșugărești cu o producție continentală (Șimleu Silvaniei, Porolissum, Medieșu Aurit), prezența unor coridoare în care se concentrează ofrandele metalice preistorice, descoperirile de aur și argint, care continuă să fie într-un număr neobișnuit de mare, din preistorie până în zorii epocii moderne.
crasnaEstul Bazinului Carpatic a fost privilegiat din punctual de vedere al resurselor de sare, grație surselor importante de sare din Transilvania. Chiar și aici însă anumite zone sunt lipsite de zăcăminte de sare. Este vorba mai ales de Câmpia Tisei, Crișana, Banatul,
regiuni care în mod paradoxal, așa cum o dovedesc cercetările arheologice au fost intens locuite încă din neolitic. Numeroasele așezări de tip tell din neolitic și epoca bronzului și marile așezări fortificate din perioada târzie a bronzului dovedesc comunități prospere, cu o economie de subzistență bazată într-o măsură importantă pe creșterea animalelor. Toate aceste comunități trebuie să-și asigurat necesarul de sare din sursele transilvănene.
Cu circa o jumătate de secol în urmă, cercetătorul clujean M. Rusu vorbea despre o potențială relație între sursele de sare din Transilvania și numeroasele, și am putea spune, unele dintre cele mai mari depozite de bronzuri din Europa care apar în zona acestor surse. Concentrări importante de depozite de bronzuri apar însă nu doar în zona exploatărilor saline, ci și pe firul unor văi ce pornesc din zona acestor exploatări, constituind în epoca bronzului și ulterior, veritabile artere ale traficului acestei resurse îndeosebi către vest. Bunăoară, de pe cursul Someșului și mai ales din așa-numitul „Coridor someșan” cuprins între Dej și Jibou se cunosc peste 20 depozite de bronzuri și alte piese descoperite izolat, toate datând mai ales din a doua jumătate a mil. II – începutul mil. I î. Hrs.
magura cehei„Măgura Șimleului” domină prin masivitatea sa (alt. max. 597 m) trecătoarea croită de râul Crasna în roca cristalină a masivului. Loc obligatoriu de trecere pe valea Crasnei, zona Șimleului este în egală măsură un punct de tranzit pentru un traseu care urma cursul Barcăului spre vest. Dacă inițial zona locuită (nu este clar dacă era și fortificată) poate fi estimată la 8-10 ha, începând din jurul anului 1000 î. Hrs. așezarea din acest punct se extinde foarte mult (cca. 30-35 ha) și este fortificată cu un sistem grandios de palisade din lemn și pământ și șanțuri de apărare. Doar din zona acestei trecători se cunosc 13 tezaure de argint, ceea ce înseamnă zona cu cea mai mare densitate de tezaure de pe tot teritoriul locuit de daci. Cu siguranță o parte a acestei bogății importante provenea din tranzitul sării pe această rută. Masivul Măgura Şimleului domină zona nord-vestică a Depresiunii Şimleului, iar oraşul Şimleu Silvaniei se întinde la poalele Măgurii, spre sud, pe malul râului Crasna. Toponimul Cetate desemnează un muncel la 500m sud de cota maximă a Măgurii (597m). Cunoscut şi sub denumirea maghiară de Várhegy(rom. Dealul Cetăţii) se presupune că ar fi fost antica localitate Dacidava (Dokidava, Docidava) menţionată de geograful Ptolemeu în sec. II d.Chr. Foarte probabil în epoca bronzului (cultura Wietenberg) a existat o reşedinţă aristocratică fortificată, dar nivelările ulterioare, dacice şi medievale, au distrus aproape toate complexele aparţinând acestei perioade. În cercetările noastre au fost descoperite materiale ceramice fragmentare, unelte şi ustensile din piatră şi lut ars.
simleu-silvaniei-centru-turistic, cniptsimleu.ro/strand-terman-broscarie
02Depresiunea Şimleului – Cercurile albe reprezintă fortificaţii dacice.Dacidava - reconstituire 3D ipotetica v1
Călătorie 3D prin istorie. Muzeul care îşi invită vizitatorii la o plimbare virtuală pe străzile oraşului roman Porolissum. Pentru ca lumea să înţeleagă mai bine cum arăta oraşul în secolul III al erei noastre, istoricii de la Muzeul Jude­ţean din Zalău au creat o spec­ta­culoasă apli­caţie pe cal­cu­lator. Îţi pui ochelarii de rea­litate vir­tuală şi te simţi ca un per­sonaj din­tr-un documentar despre Roma sau Pom­pei. Te tre­zeşti, brusc, pe stra­da prin­cipală din ve­chiul Po­ro­lissum, clă­diri înalte, cu etaj, în culori ce-ţi iau ochii, stră­juiesc dru­mul pe care calci. Uşile ca­selor mai-ma­rilor oraşului ţi se deschid ca unui oas­pete de seamă, eşti in­vitat să te desfeţi cu lu­xul orbitor al antichi­tăţii romane. Poţi intra prin camerele de pe­tre­cere, poţi arunca un ochi în superbele băi pu­blice, treci prin saloanele uriaşe încălzite prin podea, urci în dormi­toarele de la etaj, admiri fres­cele impre­sionante de pe holurile largi şi statuile impozante care apar la tot pasul prin oraş. La “capătul lumii”, în avan­postul cel mai îndepărtat din calea lumii bar­bare, ro­manii au ridicat, la Po­ro­lissum, o biju­terie de oraş. In­tegral restaurată, “Porta prae­toria”, princi­pala poartă de in­trare în oraşul de pe dealul Po­met, e un indiciu cât se poa­te de limpede des­pre anver­gu­ra Poro­lissu­mului. “Din ul­ti­mele infor­maţii pe care le avem, se pare că poarta roma­nă fu­sese chiar mai mare decât ne-am ima­ginat-o noi, mai mult ca si­gur avea încă un etaj”.

Revista As : Din Porolissum vezi, în toată splendoarea lor, Munţii Meseşului, Plo­pişul, Măgura Şimleului şi dealurile Săla­jului, şi vezi cum toate strâng, ca într-un căuş de palmă, Depresiunea Şimleului.  Locul unde se termina lumea romană este acum unul dintre cele două puncte din România – alături de Tâmpa – notate de Ghidul Verde Michelin cu o panoramă de trei stele. “Stăm chiar pe «limes»-ul roman, pe vechea graniţă. Până aici se întindea marele Imperiu, de aici încolo, înspre nord, erau dacii li­beri şi seminţiile barbare din jurul lor”, spune Ho­rea Pop. Un zid impresio­nant, menit să-i descura­jeze pe barbari, traversa Munţii Meseşului, după cucerirea Daciei de către romani. În unele zone, arheologii au găsit bucăţi de zid lungi şi de câte 7-8 kilometri, întrerupte doar de obsta­colele naturale, imposibil de trecut, de eventualele atacuri din exte­rior! Numai în Marea Britanie, la Zidul lui Ha­drian, găseşti ceva la fel de spec­taculos. Dar nu doar zidul de graniţă impresiona la Porolissum. “De aco­lo, de sus, din vârf de munte, de unde-i apa mai rece şi mai bună, de acolo por­neau – nu unul, ci două ape­ducte, care apro­vizionau oraşul ro­man. Jos, în locul în care valea dintre dea­luri ajunge la adâncimea cea mai mare, ape­duc­tele aveau o înăl­ţi­me de 40 de metri!”.
Nicăieri, în vechea Dacie, nu găseşti o mai mare densitate de tezaure ca în munţii Sălajului! 23 de tezaure de argint, o zecime din câte s-au găsit în toată ţara!, 3.000 de monede şi zeci şi zeci de alte obiecte – brăţări, lanţuri, tor­qes-uri, fibule sau inele, pan­dan­tive sau coliere – toate într-un areal foarte restrâns, în jurul Măgurii Şimleului, şi într-o zonă foarte săracă în resurse chiar şi în ziua de azi! “Când au venit aici, pe vremea lui Traian, ro­ma­nii au găsit în jurul Munţilor Meseşului cea mai evoluată so­cietate din toată lumea barbară.
porolissum
În perioada de înflorire a re­ga­tului dac, toate popula­ţiile din jur le sunt infe­rioare dacilor, e limpede asta, după toate desco­peri­rile din ulti­ma vreme. Metal cât s-a găsit în Da­cia nu s-a descoperit în toată Europa bar­bară la un loc! Dacii au dus şi metalurgia, şi orfevre­ria, la un alt nivel. Şi la sarmaţi, şi la germanici, găseşti marfă de slabă factură, pe când la daci, un sfert din ceramică e făcută la roată! Ceramică splendidă, e­xem­­plare superbe, meşteşug de vârf! Am lucrat cu colegi unguri şi sunt şi ei de acord că sarmaţii au luat de la daci şi tehnologia fierului, şi tehnologia ceramicii la roată. Am săpat şi aşezări de germanici şi, dacă scoţi cera­mica din contextul istoric, zici că te întorci în timp în epoca bron­zului, nu mai eşti în secolul II după Hristos! E o dis­crepanţă mare între daci şi celelalte popu­laţii din jur”, spune Horea Pop. “La cetatea dacică de la Şimleul Silvaniei, am găsit un important atelier de fierărie. Iar acolo, în ulti­ma zi de săpături – că aşa se întâmplă de fiecare da­tă! – când răzuiam po­dea­ua atelierului, dintr-una din gropiţe au ieşit trei bănuţi. Până la urmă, am dat peste 54 de bănuţi de argint, pe care dacii îi foloseau ca materie primă pentru turnarea altor mo­nede. Numai acolo, pe Măgura Şimleului, pe un deal mic şi amă­rât, s-au găsit trei tezaure!”. Cât de vie trebuie să fi fost lumea dacică din jurul Măgurilor de la Şimleu şi de la Moi­grad, ce vier­muială de meşteşu­gari şi negus­tori, te miri de pe unde, ce comerţ înfloritor tre­buie să fi fost la gura de intrare în inima Transil­vaniei, ca să facă din Sălajul de azi o veritabilă “mină” de argint antic…
“Peste tot pe aici, în jur, cât vezi cu ochii, era puzderie de fortificaţii dacice!”, mă trezeşte Horea Pop din reverie. Stăm sus, pe treptele amfi­teatrului roman şi avem în faţă toată panorama vechii Dacii. Cele mai importante “porţi” de intrare în de­presiune, aflate toate pe văile unor cursuri de apă, au fost blocate de daci, prin ridicarea unor fortificaţii militare: la Marca, la Stârciu, la Mir­şid, la Şiraleu, la Bădăcin, pe Dealul Hempului, la Giurtelecul Şimleului, pe Coasta lui Damian, la Subcetate. Un sistem defensiv foar­te bine pus la punct, bazat pe nu mai puţin de 11 fortificaţii, semn că De­presiunea Şimleului era centrul unei uniuni tribale, care îşi avea nucleul în complexul de fortificaţii şi locuiri de pe Măgura Şimleului.
brebiCe rost avea tot acest sistem de fortificaţii?, s-au întrebat istoricii. Şi de unde toate bogăţiile găsite într-un areal atât de sărac în re­surse? Şi, mai apoi, de ce atât de mulţi soldaţi romani în zonă, la Po­rolissum? Cu mult înainte ca roma­nii să înfiinţeze o vamă pe “limes”, fortificaţiile da­cice de pe dealurile Sălajului au avut, pe lângă rolul militar, şi pe cel de vamă. Nu întâmplător, dacii şi-au făcut o davă chiar aici, pe principala rută de acces nord-vestică spre şi dinspre Transilvania, o cale de comunicaţie frecventată de ne­gustorii care duceau sau aduceau pro­duse în Dacia. Iar cel mai preţios dintre aceste produse nu era nici aurul, nici argintul dacic, cum s-ar putea crede, ci sarea de la minele de lângă Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj), spun specia­liştii în istorie antică. Sarea a fost ade­văratul “aur alb” al dacilor. Sarea în­sem­na, până acum 100 de ani, conser­vantul universal: brânza se strica, car­nea se strica, vite nu puteai creşte fără sare, iar sare, în afara zonei Clujului, nu se mai gă­sea în regiune până în Aus­tria… Atât de importantă era sarea, că Burebista a fost nevoit să lupte până dincolo de graniţele sale, pentru a-i pune la punct pe cei care o râvneau! La rândul lor, nu bine se înstăpânesc peste Ardeal, că romanii se trezesc şi ei atacaţi de barbarii care voiau controlul minelor de sare din jurul Clujului şi Turzii. Aşa se explică, în final, şi numărul uriaş de trupe romane aflate în zonă, căci şi vechiul Porolisso, şi noul Porolissum, asigurau drumul sării către Câmpia Panoniei şi către lumea barbară din nordul continentului. Chiar şi după cucerirea romană, dacii continuă să aibă un rol esenţial pe “drumul sării”. Romanii le treceau sarea peste zidul de la Porolissum dacilor liberi, iar ei o duceau, peste munţii pe care îi stăpâneau de când lumea, până hăt, departe, în centrul Eu­ropei, dincolo de pusta panonică…poro 2Amfiteatrul

 

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2019, Dacia, ethnogenesis, Etnogeneza Rumânilor, Getae,Getes,Geti, Old Europe, Romania, Transylvania, Uncategorized and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s