Lumea de piatră


Povestea spune că într-o nu-știu-care-țară, trăia un om foarte-foarte bogat împreună cu familia lui, iar toată obida îngrijirii pământurilor și casei reveneau unor țărani săraci lipiti pământului. Într-o zi oarecare, pe la amiază, bogătașul își luă mai cu de-a sila copilul de mână, îl urcă în vârful unei coline și spuse apăsat:– Privește! într-o zi, toate câmpurile acestea vor fi ale tale… De bună seamă într-o altă zi, când abia se crăpa de ziuă iar soarele începuse a înroșii obrazul câmpurilor, unul din țăranii care trudeau pentru bogatas, urcă grăbit împreună cu fiul aceiași colină. Ziua de muncă nu începuse, iar copilului nici prin cap nu-i trecea la ce o trebui azi să-și ajute părintele. Țăranul se așeză jos și cu mâna împinsă spre depărtări șopti copilului:– Privește…

O broască aflată dintotdeauna în adâncul unei fântâni, își zicea cu amărăciune privind cerul micuț și albastru ce i se profila prin deschizătura puțului : Vai cât de mic este cerul ! Nu poți explica unei broaște prizoniere într-o fântână nimic din maiestatea oceanului. Oamenilor pătrunși de cutume, deprinși a trăi în lagărul unor concepte formale, nu le poți povesti despre Tao fără de început. Trebuie mai întâi să străbată mările ignoranței și să ajungă la limanul simplității în care trăiește natura.

Formula fericirii, după regretatul Beligan: „Mănâncă puțin, citește mult și pune totul la spate“.

Să fi anticipat Wilde cătunul sincerităților virtuale – tip Facebook: „Dă-i omului o mască și-ți va spune tot adevărul!“.

Un moldovean se întâlnește cu un japonez:
– Băi Niși câte ore lucrați voi în Japonia de sunteți așa deosebiți?
– 8 ore obligatoriu. Dar voi?
– “Decât” patru. Da de ce lucrați voi așa de mult ?
– Păi 2 ore pentru mine, 2 pentru patron, 2 pentru împărat și 2 pentru Japonia. Da voi de ce lucrați așa de puțin?
– Păi 2 ore pentru patron, 2 pentru mine, împărat n-avem, iar de România mă doare-n c(ot).

Conform ultimului studiu al unei reputate universități britanice moldovenii sunt cei mai sănătoși oameni din lume, deoarece alimentația lor e total lipsită de E-uri: carni, fasoli, ligumi, fructi…

Înaintea lui Buddha se înfățișă un sihastru dornic să-i vorbească de ultima sa mare realizare. După șase ani de trudă, încercări fără număr și dezamăgiri pe măsură reușise să traverseze fluviul aflat înaintea lor mergând pe apă.
Măritul Gautama așteptă ca omului să revină din înaltul entuziasmului, iar când îi auzi respirația, îi răspunse:
– Și a meritat atâta trudă? Eu l-am trecut zilele astea oferindu-i barcagiului un bănuț.

De ceva vreme Buddha rătăcea tot mai departe de Kapilavastu, lăsându-și pașii să hotărască în locul pretinsei raționalități, pe care oamenii o creditează o viață. Într-un sătuc oarecare, mai mult o înghesuială de colibe sărăcăcioase, un tânăr îi ieși în întâmpinare și începu dintr-o dată să-l ponegrească:
– Cu ce drept pretinzi tu că îi înveți pe alții cale eliberării ? Ești la fel de ignorant ca oricare dintre muritori. Nu te mai preface că propovăduiești, eventual mulțimii celor proști care te vor urma.
Buddha ascultă răbdător, niciun mușchi nu păru a-i tresării pe ovalul feței, așteptă cu răbdare ca tânărul să-și deverse degrabă furia, iar apoi, îl privi în ochi cu îngăduință, adresându-i cu calm întrebarea:
– Dacă vrei să oferi cuiva un cadou, dar aceea persoană nu este acasă, cui aparține până la urmă cadoul?
Tânărul răspunse puțin încurcat:
– Celui ce l-a cumpărat.
– La fel stat lucrurile și în privința înverșunării tale. Ești fără îndoială foarte înfuriat, dar eu după cum bine poți observa nu mă simt deloc insultat. Nefericirea pricinuită de vorbele-ți usturătoare își aparține, n-ai făcut decât să te rănești singur, prietene.

Un învățăcel se apropie odată de maestrul său și îi adresă următoarea întrebare:
– Maestre, e adevărat că și eu posed natura lui Buddha?
– Nu, îi respunse sec și cu oarecare detașare maestrul.
– Dar nu tu m-ai învățat că oricine posedă o parte din natura lui Buddha, până și broaștele, plantele…
– Da, așa este, am spus.
– Păi atunci de ce nu și eu ?
– Pentru că tu întrebi…

.„Proştii se plâng că nu sunt cunoscuţi de suficient de mulţi oameni. Înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii.“
Kong-Fu-Zi

Un măgar păștea pe lângă pădure, un tigru înfometat îl zări, foamea îl făcu să se apropie foarte mult, îndărătul unor tufișuri. Nu mai văzuse în viața lui așa prădăciune, numai bună pentru prânzul cel amânat. Și totuși prudența sau teama îl îndemnară să-i urmărească o vreme obișnuințele. După un timp se strecură din tufiș, iar tocmai când își calcula mișcările prin care i-ar sfârteca beregata, măgarul, cel mai probabil din sfânta sperietură, scoase un răget asurzitor. Tigrul o luă degrabă la sănătoasa, nu mai auzise vreodată un tunet rablagit atât de puternic, oprindu-se după o distanță cam respectabilă. Se înapoie a doua zi, observă că răgetele măgarului țineau mai degrabă de o apucătură decât de pericol, folosindu-le periodic, sau cine știe, frânturile unui limbaj dispărut.
Peste câteva zile se strecură din nou în apropierea măgarului, dar abia avu timp să-și retragă mustața de dinaintea copitelor, cele două picioare posterioare având forța și rapiditatea loviturii fatale.
După alte câteva zile tigrul își încolți nebunatica pradă, iar prânzul ce urmă șterse orice rușine înjositoare, din trecutul său încărcat. Măgarul și-a epuizat trucurile !

Dedic astazi unor occidentali infatuați, cocoșați de lăcomia materialistă și cu plicitiseala cronicizată, povestea lui Rinzo. V-o redau în speranța evitării perplexității sau rictusului vulgar.
Într-o dimineață Rinzo dorind să-și întîlnească maestrul, merse la coliba acestuia și bătu cu insistență la usă:
– Cine-i acolo ?
– Sunt eu, Rinzo…
– Pleacă, se auzi o voce hotărâtă, dornică să alunge orice prezență omenească, prevestitoare a atâtor neliniști.
Rinzo plecă buimac, încercă să înțeleagă reacția maestrului, de bună-seamă cu ajutorul unui truism din cele dragi stirpei.
Peste câteva ceasuri se întoarse, bătând cu sfială la ușa sărăcăcioasă.
– Cine-i acolo ?
– Rinzo, spuse cu voce aproape stinsă învățăcelul.
– Pleacă, n-ai auzit sau te faci că nu înțelegi.
Rinzo plecă mai abătut ca oricând, rătăci o vreme prin bazarul mare al vieții întreținându-se cu prieteni, străini, curioși, colecționari, din cei ce împestrițează pământul.
Spre seară, pașii îl aduseră din nou înaintea colibei maestrului.
De dincolo de ușă vocea inconfundabilă răbufni?
– Cine-i acolo ?
– Nimeni, abia reuși să îngâne sărmanul învățăcel.
– A, tu ești Rinzo, intră, de când te așteptam, ușa era deschisă…

Oamenii din categorii
Tare-tare demult, în îndepărtatul Bagdad sau în înfloritorul Constantinopole, povestitorul nu-și mai amintește exact, s-au strâns toți învățații pământului, judecătorii înfumurați, savanți fără operă și alte specii neclasificate de oameni, pentru a răspunde la întrebarea padișahului: câte feluri de oameni există?
După lungi cercetări despre a căror profunzime nici nu putem bănui ceva, fiecare tabără și-a prezentat răspunsul definitiv și irecuzabil.
Musulmanii au găsit două tabere: drept-credincioși și păgâni.
Creștinii – păcătoși și preafericiți. Un siren disgrațios : greci și barbari. Indienii – morții și vii. Un filfizon: deștepții și proștii. Bătrânul Pitagora: bunii și răii.
Au urmat luni de zile de expuneri, maieutici și dialectici, ba câteodată ciondăneală curată, dar pestrița adunare nu era în stare să formuleze un singur răspuns ce ar fi trebuit transmis padișahului.
Într-o zi liniștită și blestemată ca mai toate zilele trecu prin apropiere Nastratin, așezat de-a-ndoaselea pe un măgăruș pricăjit.
– Nastratine ! Hoge ! avem a-ți pune o întrebare. Toate cercetările noastre au găsit că există două categorii de oameni, dar nu ne putem pune în niciun fel de acord care sunt ele…
Nastratin, fără să ceară vreun rezumat al exegezelor atâtor minți luminate rosti în timp ce își împingea ușor măgărușul dinspre călcâie:
– Păi e foarte simplu…există două categorii de oameni. Aceia care cred că există două categorii de oameni și restul, care nu cred.

Un bei foarte lacom prăduia de o vreme o provincie a Imperiului. E drept că fusese înscăunat la moartea tatălui său, despre care supușii nu avea amintiri prea plăcute. Amândoi – ca mulți despoți din zilele nostre – credeau că puterea e făcută pentru a se abuza de ea.
Într-o zi un derviș îmbrăcat sărăcăcios cânta în gura mare pe străzile orașului:
– Allah să-i dea sănătate beiului nostru ! Viață lungă acestuia !
Un om se apropie îmbufnat și îl întrebă:
– Cum poți omule să te rogi pentru sănătatea unui despot?
– Pentru că și tatăl lui a fost despot, dar fiul e mai hain ca tatăl.
Omul îl privi nedumerit;
– Nu înțeleg.
– Păi gândește-te ce ne-ar aștepta de la fiul actualului despot, dacă cel de acum ar muri !

Despre Nastratin gurile rele șopteau ba că este un credincios îndărătnic, ba că e un sceptic cam șugubăț, chiar și vestea ateismului nu păruse a-l ocoli.
Într-o zi, un străin ajunse înaintea lui și îl întrebă:
– Creză în Dumnezeu?
– De bunăseamă.
– Dar de ce crezi ? Poți să aduci o dovadă a existenței acestuia?
– Ce poate fi mai simplu: mă rog la el în fiecare zi.
– Susții de asemeni că nu există decât un singur Dumnezeu. Pe ce te bazezi ?
– Pe faptul că nu mă rog decât la el.
– Ai putea să-mi dai o dovadă a atotputerniciei Lui?
– Ce dovadă mai vie decât aceea că nu-mi îndeplinește niciodată rugămințile !

Doi rabini încep într-o după-amiază o discuție foarte aprinsă despre existența lui Dumnezeu. Ajung să treacă în revistă toate argumentele despre existența și nonexistența acestuia, iar pe la 4 dimineața ajung amândoi la concluzia rațională că Dumnezeu nu există.
Dis de dimineață unul dintre ei tocmai se pregătea de plecare și ținea să-i mulțumească celuilalt rabin, pentru găzduială. Îl caută o vreme și îl află într-un colț îndepărtat al curții făcându-și rugăciunile.
– Ce faci omule acolo ?
– Păi nu vezi, îmi fac rugăciunile.
– Dar nu îți mai aduci aminte ce-am discutat aseară ? Am căzut împreună de acord că Dumnezeu nu există. Poți să-mi spui pentru cine îți mai faci rugăciunile ?
Gazda răspunse:
– Dar ce treabă are Dumnezeu cu asta…?

La sfârșitul conciliului de patru zile în care episcopi și cardinali, secretari și vicari întorseseră pe toate fețele încă o problemă încuietoare găsită prin Biblie, singurul lucru care se șoptea pe culoarele Vaticanului, dar care nu trebuia să răzbată spre public din rațiuni bine întemeiate, era justețea concluziei că Adam și Eva nu erau cu siguranță chinezi. Cine știe spre ce dimensiune istorică s-ar fi îndreptat omenirea, dacă în locul mărului l-ar fi servit pe șarpe la prânz.

Trăia odată un om care se părea că suferă de toate bolile lumii. Nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu-i pocnească închieturile, să nu-i țiuie măcar o ureche, să nu-i amoartă un umăr. Toate, dar absolut toate organele îi întunecau ceas de ceas zilele pe care le mai avea de trăit.
Nimeni, nici dintre apropiați, dar nici măcar medicii nu reușiseră să-i pună un diagnostic, nicidecum să-i afle de leac.
Într-o zi prin satul lui trecu un străin, care se oferea să-i ajute pe oameni la treburi mărunte în schimbul mâncării și adăpostului peste noapte. Străinului îi trecu pe la ureche necazul ce-l bântuia pe sărmanul său semen.
Îl ascultă, păru să-l consulte cam neândemânatic și apoi îi spuse:
– Prietene suferi de o boală netratabilă, la care îi vei afla leacul odată cu ceilalți oameni. De moarte.
La aflarea presupusului diagnostic mare fu mirarea apropiaților să-l vadă pe omul nostru ridicându-se după multă vreme din pat, ba apucându-se chiar să-și sape grădina. Pe seară își chemă prietenii care se cam înstrăinaseră, stătu cu ei multă vreme de vorbă, iar unul mai îndrăzneț hotărâ să-l întrebe cum de și-a schimbat așa brusc apucăturile.
– Nimic mai simplu, răspunse omul. Până ieri credeam că am toate bolile pământului. Astăzi am răsuflat ușurat când am aflat că am numai una.

“Cea mai bună căsnicie este cea dintre o femeie oarbă și un bărbat surd.”

“Nebunia în cazul indivizilor este rară, dar în cazul grupurilor, partidelor, națiilor și epocilor este o regulă”

Milet 610 î.e.n., autor, un oarecare Anaximandru:
„începutul lucrurilor este apeiron-ul… De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor, tot de acolo le vine şi pieirea, potrivit cu necesitatea; căci ele trebuie să-şi dea [să-şi facă] dreptate şi să-şi dea răsplată unele altora pentru nedreptatea făcută, potrivit cu rânduiala
timpului”

“Prostia este mama norocului şi a fericirii sexuale.
Cu norocul de partea ta, te poţi descurca şi fără minte”.

Două -trei cugetări ale călugărului Giordano, supranumit Il Nolano (cel din Nola), numele adevărat Filippo Bruno (fiu de mercenar din Campania, sudul Italiei).
Dominican neortodox, preot eretic, excomunicat de biserica catolică și de cea protestantă, adus după 7 ani de procese în Campo de’ Fiori (Roma, 1600) legat cu călușul la gură și ars de viu, în aplauzele satisfăcute ale prostimii.

“Ne place sau nu, noi singuri ne croim viaţa. Născându-ne pe lumea aceasta, cedăm uşor iluziilor, simţirilor, credem în ceea ce vedem. Ignorăm cât de surzi şi orbi suntem. Atunci ne asaltă frica, şi uităm că suntem divini, că am putea schimba cursul rău al întâmplărilor.
De obicei, cei care nu înţeleg îndeajuns cred că ştiu mai multe, iar aceia care sunt complet lipsiţi de minte cred că ştiu totul”.

https://www.facebook.com/lumeadepiatra1/

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s