Jura – Jieț


formula-as.ro/2015/spiritualitate/parintele-dimitrie-jura-sunt-un-preot-facut-pentru-locul-asta-aici-in-jiet-era-nevoie-de-mine Momârlanii sunt oameni aspri şi mândri. Urmaşi ai dacilor, nu-şi uită stirpea şi tradiţia. Au acelaşi port, acelaşi fel de a-şi croi casele din lemn, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi ocupaţie, oieritul, de mii de ani. Nu­mai comunismul a reuşit să-i tulbure niţel dintr-ale lor, luân­du-le agoniseala şi ducându-i la muncă în mină. Dar nu s-au smin­tit, aşa cum nici după 1989 nu au făcut-o, când noile zări deschise au tulburat mulţi români. Ei, mo­mâr­lanii, au rămas încă­păţânaţi, cu cre­dinţa şi năzuinţele lor, în vechea lor vatră de sub Munţii Pa­râng.
Jieţul este unul din cele mai fru­moase şi mai bogate sate mo­mârlă­neşti. Un ţinut numai pe ju­mătate do­mesticit, în care tradiţia mai rezistă şi pe care sălbăticia pri­veliştilor, belşugul gospo­dă­riilor şi francheţea oamenilor ţi-l fixează în memorie.
Jieţul are un fel de căpetenie neo­ficială: preotul ortodox Dimi­trie Jura, om tare, fibră de haiduc, de tri­bun şi de răzvrătit. Nu su­por­tă nedreptatea, nu admite nici via­ţa într-o doară, fără un ori­zont limpede. Nu e doar un lider spiritual al lo­cu­lui, ci şi un luptător pentru bi­nele obştesc. Pentru părintele Jura, Dumnezeu trebuie cinstit în toate: şi în biserică, dumi­nica, şi în natură, pe care unii o distrug, şi în fiecare om care îi iese în drum. Aşa încât n-ai să auzi la părintele Jura o vorbă blândă, aşezată duhovni­cesc, cum te-ai aştepta la un preot, ci vorbe pă­timaşe şi revoltate. Părintele are întotdeauna o cau­ză pentru care să lupte, în afară de strădania sa preo­ţească de fiecare zi.
Oştean cu cerbicia neînfrântă, părintele Jura are numai două “slăbiciuni”. Prima este amintirea pioasă şi îndatoritoare, la care revine mereu şi mereu, a tată­lui său, Marcu, preot cu doctorat la Strasbourg, erou al celui de-al doilea război mondial, şi deţinut politic sub comunişti. Şi a doua: oieritul. Între două slujbe la biserică, merge pe munte cu oile, împreună cu fiul său, Dimitrie Marcu, om cu studii superioare, dar care preferă singurătatea muntelui, a zărilor nesfârşite şi a căutării de sine. Un filosof.

Momârlanii noştri vin la bise­rică din obişnuinţă, nu din con­ştiinţă. Eu vreau să-i fac con­ştienţi de adevă­rul lui Hristos şi de prezenţa Lui în Biserică – nu doar în timpul slujbelor, ci în comunitatea de credincioşi, ori­când, la lucru, la petreceri, la bu­cu­rii şi tristeţi. Sigur că oamenii simt nevoia să vină la biserică, mai ales când au probleme. E ceva de înţeles, uman, dar spre folosul lor sufletesc ar fi să-şi adu­că aminte de Dum­ne­zeu şi când le e bine, ca să-I mulţu­meas­­că şi-atunci. Acum, să nu credeţi că avem în sat numai credincioşi “de dumi­nică”, care vin la bise­rică fiindcă aşa e bine şi e frumos, sunt destui şi min­toşi, oameni cu inteligenţă adâncă. Între cei bătrâni, sunt mulţi înţelepţi, iar între tineri – copii extraor­dinari, cu rezultate ex­cep­ţionale la învăţătură şi cu o viaţă reli­gi­oasă ca la carte. Din păcate, tot mai mulţi tineri pleacă din Jieţ. Se duc în lume, să se chiver­nisească, să înveţe. La Cluj, cred că e o stradă formată numai cu momârlani din Jieţ.
Chemarea la sfinţenie este universală. Dacă o simţi, vii, dacă nu, pot să-ţi spun eu câte-n lună şi-n stele… Ce pot să fac în plus este să slujesc frumos, să fiu prezent oricând pentru tine, să refuz orice taxă pe munca mea, cum şi fac… Fac asta pentru că, după mine, preotul nu trebuie să fie salarizat de către eno­riaşi, că atunci eşti la mâna lor şi-ţi pierzi libertatea, ca la orice patron. Preotul trebuie să vorbească liber, pentru că al său cuvânt este adevărul… El trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaş. El trebuie să fie cel mai bine informat cu privire la mersul lumii şi la problemele enoriaşilor, ca să-i poată ajuta, să se implice în viaţa lor imediată, să-i certe şi să-i mângâie, după caz. Însă, azi, preoţia a devenit o meserie, ceea ce e un dezastru. 
Am făcut masă şi pentru 1.500 de persoane. Să ştiţi că nu e un mit: puterea rugăciunii creşte odată cu numărul de credincioşi care se roagă, dacă se roagă cu adevărat, cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi. În ast­fel de mo­mente, se pot petrece mari minuni. Cred că de asta sunt conştienţi toţi.
“Când scoţi sacrul dintr-un lucru, s-a terminat” Toate sărbătorile creştine sunt respectate de momârlani, dar asta nu-i opreşte să şi le ţină şi pe cele precreştine, moştenite din moşi-strămoşi. De exem­­plu, sâmbăta de dina­inte de Rusalii este “Sâm­băta Pietrei”, şi nu se pune mâna pe sapă, orice ar fi. Puţin după Sânziene, pe 8 iulie, e “Ziua Lupului”, în care sunt interzise muncile casnice şi secerişul, alt­minteri, peste cei care o încalcă vor veni grindină, foc, lupi sau boli. Tot aşa, când Biserica sărbătoreşte Întâm­pinarea Domnu­lui, oamenii noştri ţin şi “Ziua Ur­su­lui”. Îi dau “vamă” ursului, pu­nând bu­căţi de carne şi vase cu miere de albine pe potecile pe unde umblă el, pentru a-l îmbuna şi a-l opri să dea iama-n oi. Eu, în toate aceste zile, slujesc Litur­ghia chiar şi pe munte, la oi, dacă mă nime­resc acolo.

2012 – evz.ro/l-am-gasit-pe-ciobanul-filozof-descoperiti-un-roman-formidabil A trecut prin trei facultăţi şi a început un doctorat. Plănuieşte un muzeu etnografic interactiv. S-a născut şi trăieşte în Ţara Momârlanilor şi îl cheamă Marcu Dimitrie Jura.
Când am început cursurile de la București s-a produs o ruptură în mine. Simţeam că mi-am lăsat sufletul acasă. Seara stăteam ghemuit pe pat şi mai că-mi dădeau lacrimile. Când m-am întors acasă, în vacanţa de iarnă, am refuzat să plec iarăşi la Bucureşti. Primul “şoc” a fost momentul în care am realizat că, în Bucureşti, când mergi pe stradă, dacă nu te fereşti tu de cei care vin din sens opus, se izbesc toţi de tine. Mi s-a părut şi mi se pare şi acum ciudat acest lucru. Eu veneam dintr-un mediu total diferit. “Sunt mai multe momente care m-au marcat. Pe la 14-15 ani, un verişor de-al meu, “floarea” familiei, Adrian, a făcut o comoţie cerebrală şi a murit. Avea doar 23 de ani.
Atunci mi-am dat seama că trebuie să faci ceva care să-ţi placă în viaţă, să simţi că merită. Un pic mai târziu am realizat că cea mai bună formă de filozofie este cea exprimată prin tradiţii. Spun asta pentru că e vorba de mii de ani în care poporul acesta a tot învăţat cum să trăiască. Tradiţiile te învaţă, de fapt, cu să trăieşti bine, frumos şi sănătos din toate punctele de vedere. Din păcate, tradiţiile sunt acum date brusc la o parte. Ultima nedeie momârlănească adevărată a fost în Jieţ la începutul anilor ’90. Oamenii veneau pe jos, ori cu căruţa, îmbrăcaţi în costume populare şi era o atmosferă deosebită prin simplitate şi sinceritate. Acum mulţi vin în costume Armani şi îşi etalează maşinile”.
La licenţă / Facultate Sociologie a avut o teză de peste 100 de pagini, intitulată “Religie, magie şi mitologie la momârlani (o încercare de definire a creştinismului cosmic)”. “Unul dintre profesorii din comisia de examen era director la Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului. Mi-a spus că teza mea este impresionantă şi că ar trebui să o dezvolt la doctorat. Am început doctoratul dar cu altă idee, o lucrare mai complexă, de antropologie, dar… în fine, nu mai contează”. După licenţă s-a angajat la Muzeul Astra din Sibiu, însă a rezistat doar opt luni. Salariul său de 490 de lei, cu tot cu prima de merit, nu-i acoperea nici chiria. Era deja căsătorit şi avea fetiţă. “În plus, şi soţia mea a văzut că nu-mi mergea deloc bine la Sibiu, aşa că, în 2006, ne-am întors definitiv la Jieţ”.
Cât a lucrat în muzeul sibian, Marc şi-a dat seama că actualul sistem “îngroapă” tradiţiile, iar muzeele, la cum funcţionează ele acum, sunt, de fapt, cimitire ale tradiţiilor. Întors acasă s-a apucat de un alt proiect, pentru care se zbate şi acum: un muzeu funcţional al tradiţiilor populare, în care, dacă turistul să poată dormi într-o casă momârlănească, să poată servi un balmoş tradiţional proaspăt, sau să aibă de unde cumpăra un obiect făcut de un adevărat meşter popular. Clădirile le are, mai sunt de rezolvat probleme legate de teren, autorizări, proiecte, însă spune că nu renunţă la idee.
Pe lista preocupărilor sale a intrat, mai nou, şi istoria. “Locul pe care stăm acum de vorbă se zice că era principalul depozit de cereale al cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Avem aici, relativ aproape, Cetatea Băniţa, dar au mai fost vreo nouă cetăţi mai mici în zonă.
Şi despre creşterea oilor, Marcu Jura poate vorbi la nesfârşit. Blogul său este plin cu poveşti ciobăneşti, cu întâmplări cu lupi şi urşi trăite de el sau de alţii.

Bunu a înțeles că, în noua orânduire comunistă, „Haia Lume” nu poate fi păstrată decât la adăpostul Bisericii. Și s-a sacrificat să protejeze tot ceea ce alți preoți batjocoreau ca păgân.  Pe crucea lui stă scris: „Las vouă moștenire credință și obiceiuri străbune”. Tata i-a urmat exemplul, nepăsător la consecințe. Pot să înțeleg venerația pe care Bunu a avut-o pentru oamenii locului. Tata o are și el. Vede în fiecare copil străbunicii lui. Dar eu n-am putut avea aceeași venerație. Dacă aș fi putut, astăzi nu eram păstor de oi, ci păstor de oameni. Din păcate, moștenirea bunicului meu a rămas fără moștenitori. 
Ironic cum credincioșii de azi venerează temple ridicate de oameni, dar pângăresc adevăratul templu care e Pământul. Dar știu că le e mai simplu așa: în templele ridicate de ei, Dumnezeu e ca o femeie ușoară care se poate cumpăra. Instituțiile religioase sunt un soi de societăți pe acțiuni ce urăsc concurența, iar lăcașele de cult sunt magazine în care preoții vând marfa și serviciile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu e Stăpânul din „Castelul” lui Kafka: știm despre el că locuiește acolo. Deci există.
Spre deosebire de creștinismul Bisericii, în creștinismul cosmic omul nu se consideră stăpânul creației ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredințat întreaga lume spre stăpânire, ci spre folosință chibzuită. Nu spre viețuire, ci spre conviețuire. Singurul loc în care ciobanul e stăpân e vatra – vatra casei și vatra satului. Vatra e spațiul consacrat vieții umane; odată ieșit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie să respecte rânduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacă respectă regulile din casa gazdei. 
Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sunt astăzi tot mai rari, deși credințele lor strămoșești încă sub-viețuiesc în subconștientul crescătorilor de oi sau în inconștientul colectiv al vechilor comunități de păstori. Cu vânătorii se petrece același lucru. Vânătoarea era rituală. Acum e sport și afacere, după cum și ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbușit și acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărâmături. Dragostea, pentru Bătrâni, era ceea ce noi numim har. Un dar de Sus, cu care ai fost înzestrat, de care, la un moment dat, devii conștient, pe care ți-l asumi și îl pui în valoare, cu bucuria împlinirii. 
Dragostea o simți atunci când faci ceea ce știi că ți-a fost hărăzit; îți dă un rost și te împlinește ca Om. Dar rostul se dobândește și se păstrează cu sacrificiu. Nu sacrificiul propriei persoane ci sacrificiul Lumii pentru Sine. Puterea de a sacrifica Lumea seamănă cu puterea ce te ajută să sacrifici plăcerea pentru a rămâne fidel persoanei iubite; postul nu e decât încercarea acestei puteri, asemeni unei revizii periodice pe care o faci la mașină. Când ai Dragostea, când îți știi rostul, când ai un rost, viața nu mai este povară, e bucurie. Omul împlinit este Zeu; lucrul mâinilor sale e sacru; lumea lui e loc sfânt.
Pentru Zeu, viața este Creație. Creația e imaginație, muncă, efort, bucurie, reușită, eșec, suferință care, toate la un loc, împlinesc Sinele. Omul cu rost trăiește bucuria desăvârșirii. Desăvârșirea e precum construcția unei piramide. Pui piatră pe piatră, cobori și urci iar când o închei te afli în vârf. Interiorul piramidei îți e mormânt: în el zac toți acei Tu care-au murit la fiecare treaptă ca să se nască un Tu superior, ca niște cruste pe care le-ai lepădat în propria transfigurare. Când închei piramida, în vârf te afli liber, dezgolit de om: Zeu.
Cetitu-i ca brișca hasta. Poț taia pită cu ia, poț ciopli, da poț să-ț scoț otii ore să-i verș la unu mațăle. După cât te duce capu șî dupa cum țî ingeru. A ceti poate-nvața orișîcare: șî hăl cu doi oti, șî hăl cu unu, șî hăl fara oti. Da-i baiu că tot omu măi are-on oti dinapoi, i-ote-aci, la on metăr napoia capului. Ahălă vedie lumea ca ș-ahăștia, da mă vedie șî pe mini în lume că ce fac, cum ma uit io la tini-acu șî văd șî-ț dzâc că-i binie ore ba că ce faci. Otiu ahăla îi ingeru omului. Tot omu are une de la Dumnedzău, da Dumnedzău îț dă, nu-ț bagă-n straiță. Trăbă să țâi otiu deștept. Da omu, ca omu: unu n-are ureti să-l audă, altu nu-l ascultă, altu-l copere, altu nu-l suferă șî-l scoate de tot. Ca să fii om, trăbuie să ai ingeru tare. Otiu ahăla să-i biruie pe-ahăștia doi!
Viața e o călătorie inițiatică. Ne putem bloca în calvarul inițierii, ne putem abandona, putem renunța. Sau putem face un efort, să trecem calvarul, să ajungem în Centru, să străbatem drumul de întoarcere împliniți. De ce e drumul spre Centru un calvar? Pentru că, dacă ai un ochi ațintit pe destinație, îți rămâne un singur ochi pentru a putea privi drumul. Dacă îi ațintești pe amândoi, orbecăi (proverb chinez). Prin Labirint. J. L. Borges, genial, conchidea într-o povestire că labirintul perfect e o linie dreaptă. În geometrie, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte. Iar drumul cel mai scurt între două puncte, în viață, spunea Bruce Lee, e simplitatea. În lumea complexă a oamenilor, simplitatea e un calvar. Iadul. Sociologia definește
Biserica drept instituție de control social. Rolul Bisericii în controlul maselor e indiscutabil. Când, încă de la botez, ți se inoculează că ești rob (indiferent al cui), se cheamă că ți se insuflă un sentiment al robiei. Când ți se spune că ești robul unui Dumnezeu care îți oferă libertatea dacă te pui în stăpânirea lui, ți se inoculează o mentalitate de rob care e liber să muncească pe moșia stăpânului. Indiferent cine e acel stăpân. Că e Dumnezeu sau statul. Controlul social, Dumnezeu sau statul nu sunt ceva negativ în sine. Devin ceva negativ când, în loc să te conducă spre libertate, să ți-o garanteze și să ți-o apere, să te educe în spiritul ei, fac lucrul contrar: îți insuflă și te educă în spiritul robiei. În România (căci nu mă bag în ograda altora) Biserica a stat mereu lângă stat. Au profitat mereu una de cealaltă (ca instituții), Biserica pentru a dobândi și păstra privilegii financiare, Statul pentru a se asigura că i se livrează pe bandă robi în spirit. Să nu ne mai mirăm atunci că statul nu se leapădă de Biserică. Nu o va face câtă vreme fabrica de robi funcționează pe profit. În schimb ar trebui:
– să nu-l mai confundăm pe Dumnezeu cu Biserica;
– să nu mai confundăm creștinismul cu Biserica;
– să nu mai confundăm sacrul cu religia;
– să nu ne mai băgăm banii în construcții inutile.
Nu sunt ateu. Dacă am o religie, ea e Viața. Mă închin la arbori, venerez animale, invoc duhuri, respect ființele nevăzute care stăpânesc Pământul și mă înclin în fața lor. Când toate acestea nu îmi sunt de ajuns, mă rog Tatălui din ceruri. Sunt păgân? Dar „și păgânii, care nu au lege, dacă de la sine fac cele ale legii, se vor mântui”, scrie Ap. Pavel. În Viață, învățătorul meu e Hristos. Acel Hristos care nu a venit să îmi strice Legea, ci să mi-o împlinească. Asta e frumusețea învățăturii Lui! Am deja o Lege, e legea strămoșilor mei, pe care acum, asemeni personajului principal din „Avatar”, mă străduiesc să o recuperez, să mi-o însușesc și să o împlinesc prin Hristos. Hristos n-a întemeiat o religie. Au făcut-o alții. N-a căutat adepți, nu a iubit mulțimile, gloata. ( Nu te teme, turmă mică; Mulți chemați, puțini aleși; Intrați pe poarta cea strâmtă; Nu toți cei care zic Doamne, Doamne, se vor mântui…) El a căutat credința din fiecare om. Se numea doctor pentru cei bolnavi. Unde lipsea ceva, împlinea. Nu spunea niciodată „Te-am vindecat!” ci „Credința ta te-a izbăvit. Du-te și nu mai greși!” 
Biserica iubește poporul, gloata. Își vrea lăcașurile pline. Cât mai multe lăcașuri. Cât mai mulți adepți. Cât mai multă lume. De-a valma. Asta înseamnă control, asta înseamnă bani. Nu pot avea încredere într-o Biserică ce slujește și lui Dumnezeu, și lui Mamona, adică banului. Nu pot să cred într-o Biserică ce își justifică existența pe interpretarea a două versete din Evanghelii și nesocotește învățătura. M-aș lepăda bucuros de Hristos dacă ar fi iubitor de lume, de influență, de unitate și de pace. N-am venit să aduc pace, ci dezbinare. Pacea, unitatea sunt pentru morți, nu pentru vii. Cei ce suprimă Viața sunt moartea spiritului. Viața înseamnă luptă, încleștare, adaptare, evoluție, nu încremenire, nu gloată amorfă. Dacă am o încredere în ce privește Biserica, acea încredere e în rolul ei social. Biserica, pe plan social, ar putea face bine cu nemiluita. Are toate atuurile, toate pârghiile necesare. Se pare, însă, că îi lipsește interesul.

jura




About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2021, Credintele Batranilor, Forţa Ideilor, Spirit and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s