wiki: S-a născut pe meleaguri maramureșene, în Târgu Lăpuș, într-o familie în care tatăl era judecător și mama învățătoare.[1] Mama sa i-a semănat de timpuriu în suflet muzica și apetitul cultural pentru Maramureș, păstrând vie dragostea pentru originile sale.[2 A absolvit Facultatea de Fizică București (1981), Teologia Ortodoxă din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (1997) și Secția de pictură bisericească a Facultății de Teologie din Cluj.[2] A pictat patru biserici, a lucrat câte un an la fiecare, timp petrecut în post și rugăciune, dar însoțit de muzică. Preocupat de spiritualitate din tinerețe, la recomandarea unui fizician și profesor, a petrecut în studenție o vacanță la mănăstirea Sihăstria unde slujea părintele Cleopa.[1] Revine în mai multe rânduri aici, se gândește la călugărie, dar părintele Cleopa îl sfătuiește să încerce să fie de folos laicilor.
Ca profesor de liceu în anul 1984, a înființat un cerc extrașcolar numit Academia Platonică . În cadrul acestui cerc ținea un curs de istoria muzicii universale, a decorat biblioteca și mai multe laboratoare cu picturi tematice de fizică, istorie, medicină veterinară, cu citate din Evanghelie în latină și greacă, iar împreună cu elevii a pictat fundaluri de săli de clasă.[5] Împreună cu elevii din mai multe generații a străbătut toți Carpații. În fiecare vârf mai înalt de 1.800 metri au lăsat câte o cruce de lemn cu o icoană pictată de ei. Peste 20 de cruci au rămas mărturie a excursiilor profesorului Apan.[3] Totodată, a continuat preocupările sale de antropologie culturală, educând tinerii în spiritul tradițiilor. Astfel, a reînviat obiceiul colindatului, a organizat vizite în Maramureș cu elevii și a colecționat costume tradiționale.[6] În 1998, alături de Nicoale Purcărea, a înființat Minisatul „Sfântul Andrei”,[7] un proiect unic destinat îndeosebi adolescenților dornici să se familiarizeze cu tradițiile autohtone. Cea mai mare realizare a sa a fost deschiderea Seminarului Teologic Ortodox „Dumitru Stăniloae” Brașov pentru care a bătut la ușile Ministerului Învățământului și a Mitropoliei din Sibiu timp de câțiva ani. Sălile de clasă și holul de la intrare sunt pictate cu scene biblice, seminarul dispune de atelier de pictură, sala de patrimoniu cultural, bibliotecă, săli multimedia, muzeul Dumitru Stăniloaie, completate de atelierul de practică liturgică, în fapt o bisericuță în miniatură, încorporată într-o sală la parter. În mansardă a amenajat sala de patrimoniu cultural unde a mutat Minisatul Sfântul Andrei, închis temporar în 2001. Aici a reconstituit o casă țărănească, „o casă în cer” după spusele sale, unde se află 120 de costume populare originale, lăzi de zestre, mobilier, unelte, vase, obiecte de podoabă și de cult, ouă încondeiate, majoritatea din colecția proprie. Datorită intensei sale activități de reînviere și promovare a tradițiilor, a fost ales membru al Academiei Artelor Tradiționale din România, forumul național al celor mai valoroși creatori populari din țara noastră, aleși de cei mai buni specialiști din domeniul etnologiei.
În contextul lumii globalizate și postmoderne, ne mai poate influența identitatea socio-culturală a țăranului român? O tradiție culturală nu se mai poate transmite astăzi dacă nu îi sunt înțelese semnele, gramatica și mesajul. Artele, tradițiile, obiceiurile țărănești s-au degradat pentru că grupul socio-cultural care le performa și-a pierdut viziunea despre lume, nemaiavând temei contextual, dar au continuat să subziste cu texte culturale neprecizate și incomunicabile. Astfel, arta populară, costumul tradițional, cântecul, au fost scoase din contextul sărbătorilor și obiceiurile, devenind simple valori de schimb. Autorul folosește analiza cultural semiotică pentru a descrie semnele și codurile, în vederea transmiterii mesajului cultural și eliberării sensului acestuia. El spune că orice text cultural care nu poate fi lecturat ca o narațiune cosmologică, generând o viziune asupra lumii, alunecă la marginea nonculturii sau a kitsch-ului. Folosind folclorul literar, “Taina Cerului- Astronomie și folclor” este o lectură a cerului tradițional românesc din perspectiva arhaică a țăranului român. Dumnezeu dintru-nceputu/ Toată lumea o făcutu/ Și ceriu l-o ridicatu/ Pe patru stâlpi de argintu/ Și frumos l-ompodobitu/ Tăt cu stele mânânțele/ Și cu luna cu lumina/ Soarele cu razele…(colindă) Taina Mării Negre stabilește o legătură între colindele românești care au ca temă marea și descoperirile contemporane de arheologie marină. Folosind o antologie de texte, autorul încearcă să demonstreze că Marea Neagră a avut un rol important în dinamica civilizației și culturii românești tradiționale care a rămas în memoria țăranilor fiind prezentă și azi în texte de colindă. Vine marea cât de mare/ Dar de mare margini n-are/ Dar de lină țărmuri mână/ Dar de tăt cine-o adună…(colind din Maramureș)” Bucuria aceasta pe care o ai când îmbraci un costum popular, te face să te simți într-adevăr un om mai puternic, mai motivat, mai legat de începuturile tale. Vedeți, în știință, căutarea principiilor este un lucru fundamental. O știință se dezagregă dacă nu ține legătura cu propozițiile sale prime. Așa este și cu un neam, cu un popor, iar principiile noastre merg adânc în preistorie. Folclorul este vârful aisbergului care s-a păstrat la lumina zilei și cred că acesta este motivul pentru care simțim noi puterea folclorului, atunci când il facem, bineînțeles, cu tot arsenalul lui hermeneutic. Intrăm în comunicare cu niște filoane de viață care merg până la originile noastre.” (Ioan Sorin Apan)” Tot ce făcea Sorin era ieşit din comun, cînd nu era direct senzaţional. Fondul profund al fiinţei sale era nerăbdarea. De aici puterea seducătoare a excentricităţii sale, de aici imperativul de a realiza imediat ceea ce se profila ca imposibil de realizat: şi, desigur, preferinţa pentru soluţiile de forţă, acelea care să confere actului, împreună cu strălucirea, eficacitatea sa imediată. Sorin era fascinat de propria sa credinţă în posibilitatea imediatului magic, căruia îi jertfea orice, inteligenţă, bun-simţ, prudenţă, prietenie. Credinţei în adevărul creştinismului Sorin i-a jertfit totul: a făcut şi sacrificiul cel mai enigmatic dintre toate, cel mai dureros, sacrificiul superbei sale inteligenţe.” (Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeții).
“….oul este un simbol cosmogonic și cosmologic: la orice ou încondeiat mai întâi trasezi un ecuator, prin care lumea (oul e o imago mundi) se împarte în două și din jumătatea superioară se face cerul, din jumătatea inferioară, pământul. Pământul și cerul, datorită accidentului primordial se îndepărtează în etape, se fac cerurile, lumina nevăzută. Dar ce este scris pe o parte, e scris și pe cealaltă, precum în cer așa și pe pământ. Și de aici încep poveștile și trebuie să cunoști un pic de semiotică, de semantică legat de aceste simboluri care apar pe ouăle încondeiate.”
‘Atunci cand punem problema amintirii, automat trebuie să punem şi problema morţii. Pentru un teolog, această problemă este rezolvată şi cade de la sine. Atunci îmi doresc ca împreună cu elevii cu care am colaborat, şi pe care îi iubesc, sa rămânem veşnic colindători.’
ouincondeiat.blogspot.com/2013/03/ioan-sorin-apan “Datorită profesorului Ioan Sorin Apan încondeiez ouă. Majoritatea elevilor lui fac câte ceva: ba încondeiază, ba sculptează, ba pictează icoane, ba colindă. Şi nu sunt puţini care dau mai departe ce au primit. “Până nu înţelegem că cel mai mare dar este că nefiind am ajuns să fim, trăim ca animalele: ne umplem bucuroşi maţele şi apoi le golim.” Acesta a fost primul clopot tras de proful Apan la ora de fizică. A venit la Şaguna când eram a zecea.M-a confiscat din prima oră, pentru că era în afara sistemului. Mi-a întrecut măsura.Ne citea la ora de fizică din Platon. Ne citea în autocar din Pateric. Ne citea nopţile, în jurul focului, pe pajişte, din Voiculescu, din Eliade. Ne cânta la fluier. Cânta la acordeon. Ne făcea omletă pe munte. Ne certa când eram proşti. Ne descifra stelele de pe cer. Ne explica lumea. Simţeam cum trage de noi să nu fim tâmpiţi.Colindam de Crăciun, colindam de Paşti, ţineam sărbătorile împreună cu Apan în Maramureş, în Bucovina, în Topliţa, în Bucureşti, apoi prin Europa. Se simţea în aer cum profu ăsta chiar ne iubeşte. Ne ducea la marii duhovnici: Ioanichie Bălan, părintele Galeriu, părintele Macarie, părintele Teofil. Nu conta la ce oră ajungeam la dânşii, căci cu toţii îl cunoşteau pe profesorul nostru şi se bucurau de întâlnire. Eram îmbrăcaţi în costume de Lăpuş: întreaga lume ţesută pe costum, cu Rai cu tot. Credeam că nimic rău nu mi se poate întâmpla, atâta vreme cât port costumul primit cadou de la prof. Chiar credeam.” “Nu fiţi proşti, căci numai proştii pierd lumea.” sau “Atomii stau lipiţi unul de altul din dragoste, pentru că Dumnezeu este dragoste şi El este pretutindeni.”
formula-as.ro/2012/nasterea-in-imparatia-cerurilor-a-lui-sorin-apan Sorin Apan nu a fost doar un om, ci un conglomerat de daruri.
”Sunt născut în Târgu Lăpuş, şi apoi am copilărit în Baia Mare, de la doi la zece ani. De acolo, familia mea s-a mutat la Braşov. Această mutare a fost o ruptură cu Maramureşul, dar după ce am terminat Facultatea de Fizică, primul meu impuls, ca al oricărui adolescent rebel, a fost să fug cât mai departe, şi nu oriunde. M-am întors acasă, profesor la Bogdan Vodă, şi m-am îndrăgostit de satul românesc iremediabil. E o boală fără leac. Acolo am descoperit icebergul spiritualităţii româneşti. Practic, cei două mii de ani de creştinism îi exersasem la Mânăstirea Sihăstria, alături de Părintele Cleopa, dar la Bogdan Vodă, am găsit baza etnică, suportul creştinismului, încă şase mii de ani de istorie, cum aveam să înţeleg mai târziu, prezentă în artefacte şi în comportamente. Am descoperit semnele unui fel de “vechi testament” autohton, prezent în creaţia şi tradiţia populară.
Ţăranul trăieşte într-o lume a simbolurilor, a icoanelor. Pentru el, totul este icoană, dar icoană vie, nu muzeu al formelor de ceară. Icoana se roagă, icoana este rugăciune. Pentru ţăranul român, natura era un imens templu plin de icoane. Toate aveau ceva de spus, toate-i vorbeau, toate îl ajutau să-şi aducă cerul aproape. Modernitatea a venit cu o inovaţie: l-a tăiat pe Dumnezeu şi, odată cu el, a tăiat din cosmologie partea nevăzută, populată de îngeri, de demoni, de ierarhii invizibile, şi a înlocuit-o cu raţionalitatea matematică. Practic, a amputat-o. Toată viziunea despre lumea modernă este o reducţie. Postmodernitatea merge mai departe: taie şi lumea şi o reconstruieşte virtual.
Noi vom fi siliţi în viitor, dacă mergem aşa, să ne refugiem în sticlă; să fim prizonieri în cuvinte, în imagini, în reclame, în televiziuni, în mode – în adevăruri perfect relative şi contextuale. Şi asta generează boală. Şi se vede! Scadenţele încep să apară. Scadenţe pe care proiectele modernităţii poate nu le-au bănuit. Intenţiile au fost bune. Reversul tehnologizării şi alergării după bani şi perspectivei protestante capitaliste asupra lumii, naturii şi societăţii începe să se arate acum. Natura nu mai este de stăpânit. Apar tot felul de anomalii meteorologice, climaterice, şi lucrurile nu se opresc aici. În fond, L-ai scos pe Dumnezeu, ajungi la sinucidere, nu ai altă soluţie. Şi modernitatea, la nivel de mase mari de oameni, merge pe această cale. Noi avem norocul ăsta, că strămoşii noştri au descoperit ceea ce Eliade, Dan Bota numeau “creştinism cosmic”, şi care este, de fapt, esenţa ortodoxiei. În fond, lumea nu este un lucru pe care trebuie să-l jefuieşti sistematic şi să te extinzi în ea ca un proprietar. Ea nu are valoare de inventar, ci valoare funcţională.
Este o cale şi nu poţi să-ţi baţi joc de ea. Are această valoare pe care cei vechi au ştiut-o mai bine. S-au mulţumit cu mai puţin şi au câştigat mai mult. Nu s-au extins în trei dimensiuni, în toate părţile. Au tras cerc şi au centrat lumea axial. Au pus o biserică, o troiţă, un stâlp de hotar, şi în centru şi în margine, şi-au descoperit o cale verticală, pentru că ei trăiau într-o lume cu sus şi jos. Nu erau relative aceste noţiuni. Şi-au găsit un drum spre Dumnezeu. Au ştiut să gestioneze obiectele lumii nu numai pe valorile utilitare. Ştiau să mântuiască lucrurile, astfel încât să se ridice de la văzute la nevăzute, spre Dumnezeu, şi să-şi împlinească misiunea de om. Modernul ce alternativă are? Să moară ca un vierme, într-un univers infinit tridimensional? Ca un fir de praf, de care să nu-şi mai amintească nimeni peste două generaţii? Să se piardă iubirile, să se piardă frumuseţile, să se piardă toate investiţiile lui, în care a crezut, toate credinţele lui? Toată inima lui să fie spulberată şi făcută praf de termodinamică?
Marea valoare a tradiţiei constă tocmai în ceea ce a oferit generaţiilor ulterioare. Ei au văzut o cale de salvare. Tot acest corpus de idei, de îndeletniciri, pot constitui în caz de avarie o cale de salvare. “În condițiile în care noi trăim crize existențiale și situații limită, și în măsura în care cineva ne deschide ochii și știm măcar prin studiu ce valori prezintă sistemul tradiției, proiectul cultural al tradiției, atunci devine într-adevăr relevant și ne poate schimba viața. Ne poate salva în primul rând de la disperare, de la deznădejde și după aceea ne poate și agăța într-un sens radical al existenței. Trăim într-o lume a valorilor răsturnate, într-un nonsens perpetuu, în niște traiecte circulare care se repetă zilnic, într-o monotonie, într-o uzură care duc la disperare și la disoluție sufletească. În situația unui vapor care se scufundă, oamenii caută cu disperare o barcă de salvare și cred că asta va fi situația umanității. Probabil că lucrurile astea se simt deja.”
