Vlasinii – Ius Valahicum


Mircea Cel Batran a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia…” Localizarea Podunaviei în zona Timocului a fost susținută și în lucrări recente[38][39] În Timoc trăiau mulți români ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași în Timoc de către Mircea cel Bătrân. Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. 

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia. Dintre nepoţii lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să şi domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa şi probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiţi istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.[18] Un eveniment important legat de domnia lui Radu I îl reprezintă aducerea moaștelor sfintei mucenice Filofteia, de la Tîrnovo (Țaratul Bulgar, la Argeș fapt petrecut în preajma anului 1384 [un an după moartea sa?!], când scena este imortalizată pe pereții bisericii domnești de la Curtea de Argeș.
Un aspect interesant privitor la Radu I îl reprezintă includerea intre titlurile sale pe acela de stapanitor al țaratului de Vidin. La baza acestei teorii ar sta o inscripție ilizibilă de pe zidurile bisericii domnești de la Curtea de Argeș, în care unii cercetători au identificat titulatura voievodală „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului“. Într-adevăr, relațiile erau încordate între domnitorii munteni Vladislav I, Radu I și țarul bulgar de la Târnovo Ioan Șișman datorită sprijinului acordat de aceștia vărului si cumnatului lor Ioan Strațimir țarul de la Vidin, căruia sora lor, Ana îi era soție [1]. Ivan Srațimir era în același timp fiul Teodorei Basarab, sora domnitorului Nicolae Alexandru și, deci, cei trei conducători erau veri primari. Șișman și Srațimir erau ambii fii ai țarului Ivan Alexandru, dar din căsătorii diferite și se aflau in conflict pentru moștenirea părintelui lor [2]. Vladislav I e cel care a eliberat in 1369 Vidinul intrat sub stapanire ungară în 1365 [3], cedându-l ulterior stăpânului firesc Ioan Srațimir. Este posibil ca Radu I sa fi adaugat acest titlu in virtutea sprijinului pe care a continuat sa il ofere lui Srațimir.

Vladislav I (n. 1325 – d. 1377[1]) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, oștile maghiare au atacat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Srațimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare.
Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 – c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 – c. 1377). 

Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru. În 1323Mihail unchiul lui Ivan Alexandru a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I[18][19]. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor. În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească[25]. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac). În urma campaniei din jurul anilor 13431345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu ocupația rusească din 1812[32].

Rostislav Mikhailovich (HungarianRosztyiszláv,[1] Bulgarian and Russian: Ростислав Михайлович) (after 1210[2] / c. 1225[3] – 1262)[4] was a Rus’ prince (a member of the Rurik dynasty), and a dignitary in the Kingdom of Hungary.[1] He was prince of Novgorod (1230), of Halych (1236–1237, 1241–1242), of Lutsk (1240), and of Chernigov (1241–1242).[2] When he could not strengthen his rule in Halych, he went to the court of King Béla IV of Hungary, and married the king’s daughter, Anna.[1] He was the Ban of Slavonia (1247–1248), and later he became the first Duke of Macsó (after 1248–1262), and thus he governed the southern parts of the kingdom.[1] In 1257 he attacked the Bulgarian capital of Tarnovo, but failed to take it, so he retreated to Vidin where he established himself, claiming the title of Tsar of Bulgaria, and the Hungarians recognized him with this title.[1] Tsardom of Vidin was historically known as Bdin. A historical Romanian name of the city is Diiu. When Slavs settled in the area, they called the town Badin (Bădin) or Bdin, where the modern name comes from. Vidin’s main landmark, the Baba Vida fortress, was built in the period from the 10th to the 14th century. In the Middle Ages Vidin used to be an important Bulgarian city, a bishop seat and capital of a large province. Between 971 and 976 the town was the center of Samuil‘s possessions while his brothers ruled to the south. In 1003 Vidin was seized by Basil II after an eight-month siege because of the betrayal of the local bishop. Its importance once again rose during the Second Bulgarian Empire (1185–1422) and its despots were influential figures in the Empire and were on several occasions chosen for Emperors. From the mid 13th century it was ruled by the Shishman family. By early 1290s Serbia expanded towards the vicinity of Vidin. In 1356, Bulgarian Tsar Ivan Alexander isolated Vidin from the Bulgarian monarchy and appointed his son Ivan Stratsimir (1356–1396) as absolute ruler of Vidin’s new city-state – the Tsardom of Vidin (Bdin / Badin).

During the rule of Mauricius Tiberius, the Slavs devastated Dobruja, destroying the cities of Dorostolon, Zaldapa and Tropaeum. In 591/593, Byzantine general Priscus tried to stop invasions, attacking and defeating the Slavs under Ardagast in the north of the province. In 602 during the mutiny of the Byzantine army in the Balkans under Phocas, a large mass of Slavs crossed the Danube, settling south of the Danube. Some of the earliest Slavic settlements to the south of Danube have been discovered in Dobruja, near the villages of PopinaGarvăn and Nova Cherna. They have been dated to the end of the 6th and the beginning of the 7th centuries.[31] In 895, Magyar tribes from Budjak invaded Dobruja and northeastern Bulgaria. Byzantines under John I Tzimisces reconquered Dobruja in 971. In the spring of 1036, an invasion of the Pecheneg devastated large parts of the region,[59] destroying the forts at Capidava and Dervent, and burning the settlement of Dinogeţia. In 1046 the Byzantines accepted the Pecheneg under Kegen settling in Paristrion as foederati.[60] The Pecheneg dominated the region until 1059, when Isaac I Komnenos reconquered Dobruja. In 1064, an invasion by the Oghuz Turks affected the region. The Cumans moved into Dobruja in 1094 and were influential in the region until the advent of the Ottoman Empire.[64] In 1187 the Byzantines lost control of Dobruja to the restored Bulgarian Empire. In 1241, the first Tatar groups, under Kadan, invaded Dobruja starting a century long history of turmoil in the region.[65] Around 1263–64, Byzantine Emperor Michael VIII Palaeologus gave permission to Sultan Kaykaus II to settle in the area with a group of Seljuk Turks from Anatolia.[66] A missionary Turkish mysticSarı Saltuk, was the spiritual leader of this group.[67]

In the second part of the 13th century, the Turco–Mongolian Golden Horde Empire continuously raided and plundered Dobruja.[75]  The inability of the Bulgarian authorities to cope with the numerous raids became the main reason for the uprising, led by Ivailo (1277–1280), that broke out in eastern Bulgaria.[76] Ivailo’s army defeated the Tatars, who were forced to leave the Bulgarian territory; he next outed Constantine Tikh’s army, and Ivailo was crowned Emperor of Bulgaria.  In 1280 the Bulgarian nobility, which feared the growing influence of the peasant emperor, organised a coup. Ivailo had to flee to his enemy the Tatar Nogai Khan, who later killed him.[78] Between 1352 and 1359, with the collapse of Golden Horde rule in Northern Dobruja, a new state appeared. It was controlled by Tatar prince Demetrius, who claimed to be the protector of the river mouths of the Danube.[85] In 1368, after the death of prince Demetrius, Dobrotitsa was recognised as ruler by Pangalia and other cities on the right bank of the Danube. In 1369, together with Vladislav I of Wallachia, Dobrotitsa helped Prince Stratsimir to win back the throne of Vidin. Between 1370 and 1375, allied with Venice, Dobritsia challenged Genoese power in the Black Sea. In 1376, he tried to impose his son-in law, Michael, as Emperor of Trebizond, but was unsuccessful. Dobrotitsa supported John V Palaeologus against his son Andronicus IV Palaeologus. In 1379, the Dobrujan fleet participated in the blockade of Constantinople, fighting with the Genoese fleet. In 1386, Dobrotitsa died and was succeeded by Ivanko/Ioankos. That same year he accepted a peace agreement with Murad I and in 1387 signed a commercial treaty with Genoa. Ivanko was killed in 1388 during the expedition of Ottoman Grand Vizier Çandarli Ali Pasha against Tarnovo and Dristra. The expedition brought most of the Dobrujan forts under Turkish rule. In 1388/1389 Dobruja (Terrae Dobrodicii—as mentioned in a document from 1390) and Dristra (Dârstor) came under the control of Mircea the Elder, ruler of Wallachia, who defeated the Ottoman Grand Vizier. Ottoman Sultan Bayezid I conquered the southern part of the territory in 1393, attacking Mircea one year later, but without success. In the spring of 1395 Mircea regained the lost Dobrujan territories, with the help of his Hungarian allies. After Mircea’s death in 1418, his son Mihail I fought against the amplified Ottoman attacks, eventually being killed in a battle in 1420. That year, the Sultan Mehmed I personally conducted the definitive conquest of Dobruja by the Turks.

Nikola German Nimeni nu vrea să recunoască că „venirea” a făcut-o Unguri șî Austriaci, ca să poată luva dă la Vlăsini pomîntu. Dăcă șî Vlăsini a venit, atunci e toată lumea la feal. Călători.
Nastase AnutaNikola German Eu stiu ceva de genul, ca… dacii, sau …vlasinii, sau, dupa mine, …rumânii, (nu cei de la Roma, sau romanizatii), tot FUGEAU in paduri, pe care le desteleneau, si le faceau proprii agriculrurii, numite mai la inceput SILVE. De unde cei de la “centru” ii numeau “cei din TRANSILVE”. “De peste paduri”. Mai tarziu acest mod de vietuire prin destelenirea padurilor, s-a numit VLASIE. Si posibil locuitorii VLASINI. Tot aceeasi, dar depinde cine-i numea. Cei care nu fugeau in paduri erau “iobagiti”. Stiu asta din istoria satului meu, notat in documente prima data in 1395, (POSADA Moldovei, unde Sigismund de Luxemburg repeta istoria cu Carol Robert de Anjou). Si care ulterior si-a mutat VATRA tot mai in padure. Se cunosc precis amplasamentele, unde mereu ramaneau in urma CIMITIRELE, care nu mai erau mutate, dar multa vreme frecventate. Iar “destelenirea” se numea CURATURA. Posibil de la “a curata”, locul. Pe vechile amplasamente, autoritatile aduceau MINORITATI, si nimic nu-i nou sub soare. Cei fugiti in paduri, nu puteau fi controlati si FISCALIZATI. Asta pana la un moment dat.
Nikola German Valahi sunt popor care a trăit în Valakia, stat cu aproape 500 de ani de istorie. A fost a treailea stat vălah, după statul Asineșcilor, șî Valahia Mare din Tesalia. Au fost 3 Valahii Mari, una din Pind, alta între Dunăre și Carpați si Tei – Vlahia lu Asan. Vlăsini sunt oameni răsprnjîțî prin munțî, care a supravețuit potopul cel mare. Care nu aparțin nici lu unul stat, rege, ban. Oameni liberi, care au responsabilitate spră stămoșî șî copii a luor, moștinitori. Vlahia mare din Tesalia. În cășîle a luor vin Greci din Turcia în 1923. iar iei să mută în Dobrogea.
Nastase AnutaZsolt Fekete Si una in sudul Poloniei si nordul Slovaciei. Eternii VLASINI ai domnului Gherman. Si mai sunt si dincolo de Nistru spre Bug.
Nikola German da. Există o carte î limba română. În care e explicat cum sa trecut dă la Ius Valahicum la noi lege. Adică chinejî a primit bani, or alte lucruri, să treacă la noao legi. Așa cei care a fost în fruntea Vlăsinilor, e-a vîndut.
Nikola German Vălahi au nobili, au state, cunoscute istoric. Vlăsini nu sunt organizațî în nici un feal (de state, traiesc dupa Ius Valahicum). Trăiesc în catune, or sate disperzate. Aic, colo o casă. Nau pre-a mare legătură întră iei. Să adună numa o dată pră an la trguri, pănăgiur. Nu sunt creștini, au mitologia proprie vlăsinească. Dar dă iei nimen na scris, că nu a fost interesanțî pentru rege, sultani. Sunt organizațî după lega pomîntului, or Ius Valahicum. Chiniezul e un feal dă moderator, care „să chinue să trăiască oameni în pace”, să nu fie ciartă întră oameni. Dă aia i-a spus „chiniez” / care să chinue.
Mircea cel Bătrân trece Dunerea în 1406. Să mută dîn Trnovo, azi Bulgaria, în Vlahia. Mitropolia Ungrovlahiei să stebilește în Trgoviște. Statul Aseneștilor să mută peste Dunere. Numa că localnici sunt Vlăsini. Nau pre-a mare legătură cu trecerea statul vălah peste Dunere.
Nastase Anuta Geografi si cronicari ARABI, nu considera DUNAREA o frontiera pana in secolul al XIV-lea, zice George Bratianu. Dunerea devine graniță în 1739. Cînd e stăbilită întră Otomani șî Austriaci. Dar de fapt e granița după 1878.
Nikola German Cum popoarele noi născute în secolu 18 a fost dă origine vlăsinească, așa sa stăbilit că or ce popor nou născut, î-ș vace istorie proprie. Români sunt romanizațî, Sîrbi sunt slavizațî, Bulgari devin dă la Cumani. Tot înceape cu venire Austriacilor în 1717. Vlahi șî Moldoveni renunță la Otomani în 1683. la Vieana, șî trec cu Austriaci șî Polonezi. D. Cantemir face primul pas, că Moldoveni șî Vlahi sunt un popor romanizat. Iar Sîrbi îș fac istorie cum iei a venit dă la Cosovo. Romîni a venit dă la Roma, iar Bulgari dîn Azia. Nimeni nu e autohton, cum a fost Vlăsini pră vreame Otomanilor. Ace punct schimbă istoria balcanică, ce e oficial șî zi dă azi.
Nikola German Am trecut prin trei fază în viață. Prima fază a fost unde a fost interzis să fi Vlăsin dă autoritețîle yugoslave, care avut un acord, o înțelegere cu statul român, că nu există Vlăsini or Români în Serbia de Est, cunoscută în limba română Valea Timocului. A duao fază a fost libertatea din Yugoslavia după 1971, cînd să recunosc toate naționalitățile. Vlăsni na reușit să să înpună, ca a fost sîrbizați total, dîn punct de vedere politic. A treilea fazî e după 1990. cînd devine politica sîrbească naționalistă. Atunci a fost foarte greu să nu fi Sârb, dar dîn contra, statul sîrb recunoaște minoritate Vlahilor. Ce va supăra pră autoritățile române, șî aduc un act prin care statul român spune clar, că nu va permite lu Serbia intrare în EU, dăcă neagă că există Români in Timoc. Statul român știe că există Români in Timoc după 150 de ani, în care na știut că sunt în timoc Români, că e-a dat lu statul yugoslav să fie sîrbizați. Noi am rămas Vlăsini de origină, adică popor fără drepturi moderne, numa ca famili care sunt acolo da mii de ani. Toponimele sunt în limba vlăsinească: „Pieatra Pieri, ogașu Pătrui, pră Deal, pră Vale, la Ceiș, Bubăn, Ogașu Surului…”. Acuma am pră Români în acea grup, lu care nu le place adăvărul, numa politică cum a fost pră vreame regilor românesc, or pră vreame comuniștilor. O politică care nu vrea să tracă Dunere spră sud. Acolo a pus Austriaci granița în 1739 șî acolo rămîne ce vieac șî văsie.
La Kosovo Mircea cel Bătrîn, Lazar Rebeleanul, Marco Crăișoru, sunt dă parcea Otomanilor. Nu a fost nici o luptă la Kosovo, cum na fost nici la Rovine. Sunt bătălii inventate după ce a venit Austriaci, să arăace Vlahi că șî iei a luptat cu Turcu. Bosniaci a fost catolci, șî iei a luptat cu Turcu, pră vreamea lu regele Tvrtco. Bătălia dă la Cosovo, cum șî a dă la Rovine, e o invenție folclorică dîn secolu 18, cînd apar Austriaci în Bălcan. Vlahi din Balcan nu supoartă pră Greci, după ce le-a luat puterea în Constantinopol în anul 1014. Venirea Otomanilor a fost un feal dă ajutor lu Vlahi, în potriva Grecilor. Vlahi se alătoră lu Otomani încă din secolu al 13. Să fi fost Vlad Țepeș în potriva Otomanilor, na fi fost pus dă 3 ori pră tronul Vlakiei. Sunt poveșci făcute cum să să Vlahi facă tari în fața Austriacilor.

Regardless of the exact army size, the battle of Kosovo was one of the large battles of late medieval times. In comparison, in the battle of Agincourt (1415) even by assuming the higher estimate of army size as correct, around 10,000 less soldiers were engaged.[13] Both armies were destroyed in the battle.[6] Both Lazar and Murad lost their lives, and the remnants of their armies retreated from the battlefield. Murad’s son Bayezid killed his younger brother, Yakub Çelebi, upon hearing of their father’s death, thus becoming the sole heir to the Ottoman throne.[36] The Serbs were left with too few men to defend their lands effectively, while the Turks had many more troops in the east.[6] The immediate effect of the depletion of Serbian manpower was a shift in the stance of Hungarian policy towards Serbia. Hungary tried to exploit the effects of battle and expand in northern Serbia, while the Ottomans renewed their campaign in southern Serbia as early as 1390-91. Domestically, the Serbian feudal class in response to these threats split in two factions. A northern faction supported a conciliatory, pro-Ottoman foreign policy as a means of defence of their lands against Hungary, while a southern faction which was immediately threatened by Ottoman expansion sought to establish a pro-Hungarian foreign policy. Consequently, some of the Serbian principalities that were not already Ottoman vassals became so in the following years.[6] These feudal lords – including the daughter of Prince Lazar – formed marriage ties with the new Sultan Bayezid.[37][38][39] In the wake of these marriages, Stefan Lazarević, Lazar’s son, became a loyal ally of Bayezid, and contributed significant forces to many of Bayezid’s future military engagements, including the Battle of Nicopolis. Some Serbian feudal lords continued to fight against the Ottomans and others were integrated in the Ottoman feudal hierarchy. The capture of Smederevo on June 20, 1459 marks the end of medieval Serbian statehood. wikipedia.org/wiki/Battle_of_Kosovo

Mircea the Great (1386-1395, 1397-1418), succeeded as the ruler of Wallachia for his brother, Dan I (1383-1385), fallen in the battles with the Bulgarian Tsar in Tarnovo. Ivan Shishman was engaged in a war against the voivode of Wallachia, Dan I, between 1384 and 1386. There are few details about that war, only a brief note in the Anonymous Bulgarian Chronicle that Dan I died 23 September 1386 after being poisoned.[21] The war was linked to the hostilities between Ivan Shishman and Ivan Sratsimir (Dan I’s uncle), who had the support of the Wallachian rulers and was married to Anna of the House of Basarab. wikipedia.org/wiki/Ivan_Shishman_of_Bulgaria
Nikola German Mircea cel Bătrân trece Dunerea în 1406 – trecerea statul vălah peste Dunere. Să mută dîn Trnovo, azi Bulgaria, în Vlahia. Mitropolia Ungrovlahiei să stebilește în Trgoviște. Mircea cel Bărân aduce administrața dă atunci, biserica, din Trnovo în Trgoviște. Nobilitatea vlahă trece Dunerea în 1406. Nimeni nu scrie dăspră nobilitatea Vlahilor din Trnovo, care rămîn latini, adică cu papa. O perioadă, dîn 1267-1375, aproape o sută dă ani sunt indepedențî dă Constantinopol șî dă Roma. Șî în 1375 trec cu Greci, adică cu patriarhul dîn Constantinopol.
Nu există documente, nici texturi despră Mitropolia Ungrovlahiei, care a fost înpărțită întră Români, Sîrbi, Montenegreni șî Bulgari în 1886. Toată istoria precedentă e ascunsă după 1886. Să recunosc mitopoli lu națiuni noi născute. Sărbi dărîmă numa partea la intrare lu bisericile dă pră vreamea Mitropoliei Ungrovlahiei. Români dărîmă complet bisericile, cum a fost a dîn Trgoviște, prescriu textule în limba română cu caractere latine, șter or ce urmă. Așa fa fi dat lu Rușî toate cărțile, icoanile, în 1953. dîn peștera dă la Tismana. Să rupe legătura întră Sîrbi, Montenegreni, Români șî Bulgari în 1886. Montenegreani a păstrat Vlașca crkva în Cetine, na schimbat numele.

Mitropolia Ungrovlahiei a fost o structură canonică a Ortodoxiei, înființată în anul 1359 de Patriarhia de Constantinopol. În acel an Patriarhul Ecumenic Calistus I l-a numit pe călugărul grec Iachint de Vicina ca prim titular al Mitropoliei Ungrovlahiei. Denumirea mitropoliei provine din necesitatea distingerii în vremea respectivă a valahiilor din Balcani (teritorii locuite de valahi) de cea aflată sub autoritatea Regatului Ungariei, numită din acest motiv Ungrovlahia. Inițial sediul Mitropoliei a fost la Curtea de Argeș. În anul 1517 scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București. Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou. Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei.

The Bosnian Church (Serbo-CroatianCrkva bosanska/Црква босанска) was a Christian church in medieval Bosnia and Herzegovina that was independent of and considered heretical by both the Catholic and the Eastern Orthodox hierarchies. Historians traditionally connected the church with the Bogomils, although this has been challenged and is now rejected by most scholars. Adherents of the church called themselves simply Krstjani (“Christians”) or Dobri Bošnjani (“Good Bosnians”). The church’s organization and beliefs are poorly understood, because few if any records were left by church members and the church is mostly known from the writings of outside sources – primarily Catholic ones. The monumental tombstones called Stećak that appeared in medieval Bosnia and Herzegovina, as well CroatiaSerbia, and Montenegro, are sometime identified with the Bosnian Church.

The Bosnian Church (Serbo-CroatianCrkva bosanska/Црква босанска) was a Christian church in medieval Bosnia and Herzegovina that was independent of and considered heretical by both the Catholic and the Eastern Orthodox hierarchies. Historians traditionally connected the church with the Bogomils, although this has been challenged and is now rejected by most scholars. Adherents of the church called themselves simply Krstjani (“Christians”) or Dobri Bošnjani (“Good Bosnians”). The church’s organization and beliefs are poorly understood, because few if any records were left by church members and the church is mostly known from the writings of outside sources – primarily Catholic ones. The monumental tombstones called Stećak that appeared in medieval Bosnia and Herzegovina, as well CroatiaSerbia, and Montenegro, are sometime identified with the Bosnian Church.

The Vlah Church from Cetinje was built around 1450 on the site of Bogumils’ necropolis, which had around 150 stećci (monumental, ornate tombstones). Only two of them are preserved today. Saint Blaise (St. Vlaho), identified by medieval Slavs with the pagan god Veles, is the patron saint of the city of Dubrovnik and formerly the protector of the independent Republic of Ragusa. Survivors (after the attack of the Avars and Slavs ), and frightened inhabitants at the beginning of the 6th century by the earthquake-stricken famous city of Epidaurus, fled to the desolate cliff of LausRausRausiumRhagusium, to continue living and working there. Throughout the duration of the Republic, St. Vlaho was the supreme leader, coins with his image were minted, ships sailed under his flag, his statues watched over the walls, his pictures were seen from all angles and prevented many misdeeds and crimes. During the 14th century, Vlach settlements existed throughout much of today’s Croatia,[24] but centres of population were focused around the Velebit and Dinara mountains and along then Krka and Cetina rivers.[24] The Vlachs were divided into common Vlachs from Cetina and royal Vlachs from Lika.[25] The Vlachs of Lika were ruled by Croatian princes and bishops, while Vlachs who lived along the Cetina river were more autonomous and were governed by Vlach princes, dukes and judges. The Vlach people distinctively lived a nomadic life as shepherds and as traveling merchants on trading routes.[30] They lived in villages, and hamlets called katun (ro. cătun), smaller village-like places in the mountains and lower areas where they dwelled during the transhumant period. The 1436 document (Vlach law) confirmed in Klis by ban Ivan Frankopan beside clear ethnic diversity in the Cetina county showed that there were two social groups of Vlachs, those with villages who pay tax, and those without villages who are nomads and thus obligated to serve in the army as horsemen.[31] According to Stjepan Pavičić (1931), the Romance Vlachs or Morlachs of the Dinara and Velebit lost their Romance language by the 14th or 15th century, or were at least bilingual at that time. Vlach migrations to the Austrian Empire from the Ottoman Empire, and vice versa, were generally caused by the loss of financial status or privileges of Vlach laws,[23] rather than from any form of ethnic or religious persecution.[120] Usually the migrations were caused or performed in periods after turbulent events, like Battle of Mohács (1526), the conquest of Dalmatia (1522), Lika and Krbava (1527-28), and subsequent battles.[121] aleximreh.wordpress.com/2020/10/16/st-sveti-vlaho-vlachs-in-the-history-of-croatia-dalmatian-language
In 1897, the scholar Matteo Bartoli, himself a native of nearby Istria, visited a burbur (‘barber’ in Dalmatian) Tuone Udaina (ItalianAntonio Udina), the last speaker of any Dalmatian dialect, to study his language, writing down approximately 2,800 words, stories, and accounts of his life, which were published in a book that has provided much information on the vocabulary, phonology, and grammar of the language.


About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2021, ethnogenesis, Etnogeneza Rumânilor and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s