Mitropolia Ungrovalahiei


Nikola German Creștinizmu a trecut prin măi multe fază. Primul, pănă-n veacul 4, prelungit pănă cînd a fost omărîte Albijancile dîn Franca, șă bogumilcile dîn Balcan. După ce să întroduce incviziția. La noi în sat sa păstrat bogumilzmu. Isus a fost pră acea perioadă pastor, cum îl au șî Români, cu carte în mînă.
Primul Nemanici, Srefan Prvovencani, a fost coronat dă papa în mănăstirea alu Păatru Asan. Asăneșto sint catolici. Iar pră vreame lu regele Dușan, cum papa na vrut să-l pună să foe țar, episcopia dîn Trnovo șî Ohrid să distansează dă papa. La ortodoxie trece chiniezul Lazar, după ce a murit ultimul Nemanici. Nemanici a fost catolici, da dăn 1346 să fac indepedenți, cînd a fost coronat țar Dușan. A devenit a treilea țar. La coronat Ionichie II, care a fost logofet, un feal dă șef a cabinetului, care devine patriarh. Dă aia patriarhul dă la Constantinopol pune blăstam pră episcopiele dă la Trnovo șî Ohrid. Popa Nicodim, cu văarul lui chinezul Lazar, trec la ortodpxie. Atunci să dărîmă bisericile dă pră vreamea lu Asăneșci, latine. La mine în sat a fost biserică dă pră vreame Asăneștilor, care e dărîmată cînd e făcută noauo manăstire dă pră vreame lui chinezul Lazar.
Uni începă istoria vlăsinească cu Nemanici, care dau pră Vlăsini robi la mănăstiri. Streceac nu e slavă, ie vlăsinească. Grîu care sa cosit, legat în snuopi, sa pus „în streceac”, așa sa numit adunațî snopi legațî la un luoc.
Moscopole, or Vlașco pole, e mult măi trziu. Iei a fost ortodoxși, șî aparțin mitropoliei Ungrovlajiei. Vlahi na fost în potriva Turcilor, pănă la Viena în 1683. Vlahi a colaborat cu Tuci încă dîn secolu 13. Dar cum a trecut cu Austriaci în 1683, sa făcut șă iei că a fost în potriva Turcilor. Dă ala Turci î-i alungă dîn Moscopole în 1766.
Sîrbi din Austria să țin dă biserica catolică, care a fost la Cosovo. Sv. Sava na fost nici o dată ortodox. Sv, Sava moare în Trnovo, unde e biserica catolică, după ce Geci declară că sunt ortodoxi.
Episkopia Belgradului a fost sub mitropolia Ungrvlahiei pănă în 1845, cănd trece sub subordinația patriarului dă la Constantinopol. (Biserica din Belgrad subordonata celei din Targoviste.) După legea ortodoxă, dă la al 8/tea adunare, numa biserica care are senat, adică guvern, poate fii idepedentă. Dă aia să fac noi mitropoli în 1886. Mitropolia Română, Sîrbă, Montenegreană, Bulgară. Că sunt state recunoscute.
Sf, Vineri, or Parasceva e mutată dă la Beligrad, în Constantinopol, șă ajunge în Iașî. Numa că Moldoveni schimbă biserica cu influența Rușilor după 1821. Iar în Vlakia a fenit fanarioțî. Srîbi nau stat idepedent pănă-n 1878.
E ștearsă acea istorie a mitropoliei Ungrovlahiei. Sîrbi nu recuonosc că a fost parte dîn acea biserică. Iei să leagă dă biserica catolică, care a fost la Nemanici. Cum șî Români îl fac pră A. Șaguna ortodox. Mitropolia Ungrovlahiei a fost dîn Trebinie, Bosnia, peste Montenegro, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Vlahia Moldova. După părarea a miea, Mitropolia Ungrovalahiei a fost condusă dîn Trgoviște.
Chniezul Lazar, cu popa Nicodim primesc Mitropolia Ungrovlahiei. Limba a fost slava, nu româna. Cînd a venit fanarioți, sa introdus limba grecă, iar cînd vine regele, în 1866. să șterge tote scrisule chirilice, șî se refac frescile șî scrisul. Primesc la conducere/ (asculta de) – probabil biserica Ungrovlaiei pănă în acel an, 1375, a fost catolică, legata de Roma. Asenești a fost catolici, dar în 1346, să distansază dă papa, cînd a fost coronat țarul Dușan. Iar Sîrbi se leagă da biserica dîn Cosovo, care a fost catolică în 1690. Banul dă la Severin,a fost pus dă regele Bela IV, adică catolic. Stefan Lazarevici cu Vlad Dracula sunt catolici. Poporul nare legătură cu bisericile. Pră acea vreame numa nobili merg la biserici.
Bisercile mici de lemn sunt dăn epoca cînd vin (in Transilvania) Armîni din Macedonia, după 1406, că nu le-a permis papa biserici dă piatră. Armîni vorbăsc limba maternă, asemănătoare cu a Vlăsinilor. Limba slavă șî limba grecă. Iei au bani, sunt negustori, șî fac bisercii. Au venit, dar a plecat măi departe, spre Rusia si Austria Ungaria.
Alex Imreh – elitele si conducerile (voievozi, bani, tari,..) au oscilat in functie de urgii, de valuri migratoare si cei care veneau sa ii cucereasca, aliante temporare cand cu ungurii, cand cu bizantinii, cand cu papa si normanzii cand impotriva lor, cand cu Roma, cand cu Constantinopole. Caloian a acceptat sa ”respecte” Roma cand a vrut insemnele de imparat de la papa. Iei aduc creștinizmul în Transilvania la Vlăsini.
Dar poporul a fost mai constant, iar cei mai izolati ca vlasinii sau momarlanii din Hateg au ramas semipagani. Valahii din Bosnia au ramas cu bogomilismul sau cu credinte vechi semi-pagane, fiind considerati si de ortodocsi si de catolici ca ”independenti”. Mare parte din teritoriu erau paduri – nobilii, migratorii, structurile ”feudale si statale” se perindau in vaile raurilor mari in timp ce la munte/paduri oamenii isi vadeua de credintele lor vechi, cu tipul de biserici mici de lemn pe care le iubesc eu aici in Transilvania.

Ungro-Vlahia sau Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în izvoarele grecești (Patriarhia de Constantinopol) și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungro-Vlahia, adică Valahia dinspre Ungaria. Înainte de secolul al XIV-lea, Valahia era denumită de popoarele din jur cu diverse nume:

  • Vlașco în sursele bulgare;
  • Vlașca (Влашка scris cu litere chirilice sau Vlaška scris cu litere latine) în sursele sârbești;
  • Havasalföld (șesul înzăpezit), în limba maghiară sau
  • Havaselve (Terra Transalpina) (pământurile de peste munți), tot în limba maghiară;
  • Eflak (derivat din vlah) în Imperiul Otoman.[necesită citare]

În anul 1202, regele Emeric al Ungariei a invadat Bulgaria, cucerind regiunile Belgrad, Braničevo (astăzi, Kostolac) și Niš, pe care le-a atribuit protejatului său la tronul SerbieiVukan Nemanjić). Caloian a răspuns cu un atac rapid în 1203, restaurându-l la putere pe fratele lui Vukan, Stefan Nemanjić în Serbia, după înfrângerea trupelor maghiare. O stare de război a continuat să persiste între Ungaria și țaratul vlaho-bulgar, fiind nevoie de intermedierea papei Inocențiu al III-lea pentru a se ajunge la un acord.

Papa Inocențiu al III-lea începuse un șir impresionant de schimburi de epistole cu Caloian încă din 1199, invitându-l să se ralieze Bisericii Catolice. Dornic să poarte titlul imperial și să restaureze prestigiul, bogăția și stăpânirile din timpul Primului Țarat Bulgar, Caloian a ridicat în 1202 problema trimiterii de către Statul Papal a coroanei imperiale și a sceptrului care fuseseră purtate de către conducătorii Simeon IPetru I și Samuil. În privința aderării la catolicism, Caloian a lăsat chestiunea deschisă, menținând speranțele lui Inocențiu al III-lea; de asemenea, solicita papei recunoașterea titlului patriarhal pentru conducătorul Bisericii bulgare.[5] Nedorind să ducă până acolo concesiile, papa Inocențiu l-a trimis in Bulgaria pe cardinalul Leon cu misiunea de a-l numi pe arhiepiscopul Vasile de Tărnovo doar ca primat al bulgarilor și vlahilor, iar pentru Ioniță Caloian a rezervat doar coroana regală, cu titulatura de rex Bulgarorum et Blachorum (rex Bulgarie et Blachie), iar nu pe cea imperială. Forțând nota, Caloian i-a răspuns suveranului pontif, mulțumindu-i pentru încoronarea imperială și pentru numirea patriarhului, făcându-se astfel că nu înțelege rangul la care îl ridicase papalitatea. De asemenea, regele bulgar îl asigura pe Inocențiu al III-lea că este dornic să îmbrățișeze ritul catolic.

Ioniță Caloian a fost căsătorit cu Ana de Cumania, membră a aristocrației cumane. După asasinarea lui Caloian, aceasta l-a luat de bărbat pe cumnatul și succesorul său, Borilă. Urmașii legitimi ai țarului ucis, Ioan Asan și Alexandru au fost nevoiți să părăsească țara în momentul în care Borilă a urcat pe tronul celui de Al Doilea Țarat Bulgar, mai întâi printre cumani, iar apoi la curtea cneazului de Halici.[3] 
La cererea lui Borila, o armată maghiară comandată de contele Ioachim de Sibiu i-a zdrobit pe rebelii care se impotrivau lui Borila și a asediat Vidinul.[4] În urma acestei intervenții, Borilă a trebuit să recunoască cedarea în favoarea Regatului Ungariei a regiunii Belgradului, ca preț pentru sprijinul acordat.
În 1211, Borilă a convocat un sinod bisericesc în capitala sa, Tărnovo, pentru condamnarea ereziei bogomilice, a cărei influență era din ce în ce mai pronunțată. Cam în aceeași perioadă, Borilă a negociat căsătoria fiicei sale vitrege, Maria (fiică naturală a lui Caloian) cu împăratul latin Henric I, trimițând-o la Constantinopol cu numeroase cadouri. Imediat după acest eveniment, Borilă însuși s-ar fi căsătorit cu una dintre fiicele regelui Andrei al II-lea al Ungariei, însă evidențele pentru această legătură matrimonială sunt sărace. O altă căsătorie aflată în proiectele țarului bulgar este cea dinte fiica sa și fiul aceluiași Andrei al II-lea, viitorul rege Béla al IV-lea al Ungariei; evenimentul, care urma să aibă în 1214, nu a putut fi dus la îndeplinire.
Alianța încheiată cu Imperiul Latin, Regatul Ungariei și Despotatul Epirului, l-a implicat pe Borilă într-un cnflict deschis cu regatul Serbiei, de asemenea încheiat cu un eșec pentru țarul Bulgariei. După moartea împăratului Henric I în 1216 și plecarea regelui Andrei al II-lea al Ungariei în Cruciada a cincea, Borilă s-a aflat în situația de a fi lipsit de sprijin extern consistent. Ca urmare, în 1217 sau 1218, vărul lui Borilă, Ioan Asan a revenit din exil și l-a înfrânt pe Borilă, care se închisese în Tărnovo. După un asediu de circa șapte luni, Borilă a fost nevoit să fugă, însă a fost capturat de către noul țar, Ioan Asan al II-lea, care l-a orbit și l-a închis într-o mănăstire.

The Bogomils called for a return to what they considered to be early spiritual teaching, rejecting the ecclesiastical hierarchy, and their primary political tendencies were resistance to the state and church authorities. Much of their literature has been lost or destroyed by the contemporary Christian Churches. Paulicianism began in the mid-7th century, whith Constantine of Mananalis in Armenia. Bogomilism was a Christian neo-Gnostic or dualist sect founded in the First Bulgarian Empire during the reign of Tsar Peter I in the 10th century.[1][2][3] They did not use the Christian cross, nor build churches, as they revered their gifted form and considered their body to be the temple. This gave rise to many forms of practice to cleanse oneself through purging,[clarification needed] fasting, celebrating and dancing. At the end of the 12th century Serbian Grand Prince Stefan Nemanja and the Serbian council deemed Bogomilism a heresy, and expelled them from the country. Large numbers, majority of Vlach origin, took refuge in Bosnia and Dalmatia where they were known under the name of Patarenes (Patareni).[7] The Bogomil “heresy” was a recurrent pretext for Hungarian rulers to declare crusades against Bosnia and extend their influence in the region. In 1252, Pope Innocent IV decided to put Bosnia’s bishop under the Hungarian Kalocsa jurisdiction. Such decision provoked the schism of the Bosnian Christians, who refused to submit to the Hungarians and broke off their relations with Rome.[24] In that way, an autonomous Bosnian Church came into being, in which some later saw a Bogomil or Cathar Church, while in reality no trace of Bogomilism, Catharism or dualism can be found in the original documents of the Bosnian Christians.[25] It has purportedly been said that, with the introduction of Ottoman rule, Bosnians were often more likely to convert to Islam since some of them were not adherents of either the Roman Catholic or Serb Orthodox churches. The Hungarians undertook many crusades against the heretics in Bosnia, but towards the close of the 15th century, the conquest of that country by the Turks put an end to their persecution.
Despre participarea românilor balcanici la revolta bogomililor şi a vlahilor de la Veliatova există diverse referinţe[2] [3] În 1205, paulicienii l-au sprijinit pe Ioan Asan, ducele vlahilor, să captureze oraşul Philippopolis. Urmele cetăţii Veliatova au dispărut în decursul timpului şi nu se mai cunoaşte locul bătăliei. Isidor Ieşan a scris că majoritatea sectanţilor erau vlahi; de asemenea, cei mai multi vlahi sectanţi s-au remarcat in Bosnia şi Herţegovina unde au lăsat multe monumente funerare fără cruce. Cei mai mulţi vlahi bogomili au fost înregistraţi, în documentele vremii, în Bosnia. In urma lor au rămas numeroase necropole cu lespezi decorate artistic dar fără semnul crucii. Marian Wenzel a scris că monumentele funerare au fost ridicate între secolele XI-XVI[4] perioadă care coincide cu bogomilismul vlahilor din Bosnia. Monumentele funerare ale vlahilor bogomili mai sunt vizibile şi astăzi atât in Bosnia cât şi în Croatia, Muntenegru si Serbia. O parte din bogomilii bulgari au ajuns în Banat în secolul XVII, unde sunt numiţi şi palkene sau palchene. Astăzi religia lor este romano-catolică. 

HPIM1051.JPG

Biserica Bosniacă a fost o biserică creștină din Bosnia și Herțegovina medievală care era independentă și considerată eretică atât de ierarhiile catolice, cât și de cele ortodoxe.[1][2] Istoricii au legat în mod tradițional biserica de bogomilism, deși acest lucru a fost contestat și acum este respins de majoritatea cărturarilor. Adepții bisericii se numeau pur și simplu Krstjani („creștini”) sau Dobri Bošnjani („Buni bosniaci”). Organizarea și credințele bisericii sunt slab înțelese, deoarece puține documente au fost lăsate de membrii bisericii (sau prea multe au fost distruse sa se stearga istoria lor), iar biserica este cunoscută mai ales din scrierile unor surse externe – în primul rând din cele catolice.[3][2] Pietrele funerare monumentale denumite Stećak care au apărut în Bosnia și Herțegovina medievală, precum și în CroațiaSerbia și Muntenegru, au fost uneori identificate cu Biserica Bosniacă. Unii cercetători, ca de exemplu Šefik Bešlagić, resping asemenea afirmații.[4]
Aproximativ 60.000 de „steciţe” (prin epiteză) au fost repertoriate în teritoriul statului modern Bosnia şi Herţegovina şi încă 10.000 în Croaţia (4400), Muntenegru (3500) şi Serbia (2100). În general ele sunt grupate în 3300 de foste cimitire (necropole), unele fiind însă izolate, sau aflându-se câte două, trei. Necropolele nu corespund neapărat cu localităţile medievale, nici cu cele actuale. Peste 90% dintre steciţe sunt într-o stare avansată de degradare.[1][2] Apărută pe la jumătatea secolului al XII-lea, cu prima fază de expansiune în secolul al XIII-lea, construcţia acestor pietre funerare a ajuns la apogeu în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, înainte de a înceta în timpul stăpânirii otomane⁠(d) în primii ani ai secolului al XVI-lea.[1] Până la începutul secolului al XX-lea, terminologia era diversă, unii specialişti avansând termeni generali ca nadgrobni biljezi (pietre de mormânt) sau mramorje (marmure).[7] Termenul stećak este mai puţin frecvent în dialectele regionale şi nu are valoare etiologică[8]. Are o semantică incorectă şi contradictorie, deoarece derivă din verbul „a sta în picioare”, deşi cele de tip „cufăr” (sarcofag) la care se referă predominant sunt în poziţie orizontală, doar subtipul în formă de stâlp funerar sau cruce stă vertical; acest subtip vertical reprezintă mai puţin de 5% din numărul total de steciţe; în inscripţiile originare de pe ele sunt cel mai adesea numite kami („pietre”) (cămin), de unde unii specialişti au avansat termenul de kamik (pl. kamici) pentru toate formele de piatră, în timp ce stećak urma să le desemneze doar pe cele verticale.[19] Denumirile populare pentru zonele şi cimitirele cu stećci denotă respect şi admiraţie pentru dimensiunile, vârsta şi reprezentările lor: Divsko groblje (cimitirul uriaşilor), Mašete (pietre mari), Mramori/Mramorje ([blocuri de] marmură), Grčko groblje (cimitirul grecesc), Tursko groblje (cimitirul turcesc), Kaursko groblje (cimitirul ghiaur).
În Bosnia şi Herţegovina, potrivit UNESCO, au fost identificate „aproximativ 40.000 de cufere, 13.000 de lespezi, 5.500 de pietre funerare cu acoperiş, 2.500 de stâlpi/obeliscuri, 300 de cruci şi aproximativ 300 de pietre funerare de formă nedeterminată. Dintre acestea, peste 5.000 au decoraţiuni sculptate”.[11] Cronologia stabilită de Marian Wenzel⁠(d) consideră că ele s-au dezvoltat din pietrele funerare plate, cele mai vechi datând din 1220. O parte din stećci (384[34]) poartă inscripţii, majoritatea în alfabetul dispărut chirilic bosniac⁠(d), unele în scriere glagolitică şi latină⁠(d). Mai mulți specialiști cred că motivele și tradiția cultului indigen postum[44] demonstrează continuitatea vechiului simbolism balcanic precreștin din vremurile preistorice⁠(d) și cel al triburilor romanizate vlahe⁠(d).[45] .. cerbul totemic, procesiuni de tip hora, frunze de viță de vie și struguri, crini, stele (de multe ori cu șase colțuri) și, cel mai faimos, imaginea unui om cu mâna dreaptă ridicată, probabil, într-un gest de credință⁠(d).[26][39] Simbolismul lunii și stelei (Soarele), adesea găsite pe ele, ar putea fi urmărite la o combinație de credințe păgâne și creștine, [56] steaua în șase colțuri reprezentând Venus și împreună cu Luna, ar putea reprezenta „cununia astrală”,[57] sau chiar mitraismul⁠(d) Marian Wenzel, la un moment dat principala autoritate la nivel mondial în materie de artă și artifacte ale Bosniei și Herțegovinei medievale[83], un important cercetător al monumentelor funerare din Bosnia, a scris că monumentele funerare au fost ridicate între secolele al XI-lea și al XVI-lea, de către vlahii care trăiau în număr mare în Bosnia [70]. Alții consideră că forma de cufăr ar putea fi inspirată de casele romanești și gotice din orașele de coastă, iar forma cu acoperiș de sarcofagele medievale creștine sau de casele de lemn bosniace locale.[27] Concluzia lui Wenzel a sprijinit și afirmațiile altor istorici cum că ele reflectă un fenomen cultural regional și nu aparține unei anumite credințe religioase.[79][85]
Vlachs in Bosnia and Herzegovina practiced transhumance as herdsmen, shepherds and farmers. They traded livestock products. Vlach cheese was reputable because of its fat content and fetched high prices. With their caravans, Vlach carried out much of the traffic between inland and coastal cities such as Dubrovnik. The Vlachs from Herzegovina sometime plundered lands of Republic of Ragusa in the 14th and 15th century and grew rich by trade of goods between Ragusa and the mines of Bosnia.[21] Vlachs in the Bosnian state of Tvrtko I were considered as military element.[7] The relationship of Vlachian katuns and feudal holdings can be traced from the 14th century.[8]  In 1409, when Tvrtko I conquered parts of Rascia and Zeta they were located around 100 katuns. They were mentioned as “Vlachorum congregationes et cetus”.[1] In the area around Stolac and Zabljak were so many Vlachs that at the end of the 15th century the territory was as Donji Vlasi (Lower Vlachs).[6]
Documents by Republic of Ragusa about trade with Bosnian lands mention Vlachi et Bosgnani. In the 14th century documents, they are treated as shepherds from mountains that separate Croatia and Bosnia.[14] It is argued that some group of Vlachs in the 14th century migrated to Zagora and Cetina county in Croatia, followed by the sudden appearance of stećaks in the territory they lived.[15] 16] At a time of social unrest, the Vlachs often fled to the area of Ragusa or Kotor, served in the military of Ragusa during the Ottoman threat, and when most of Herzegovina was occupied by the Ottomans by 1472, once again fled to Ragusan territory.[18] There were too many arrivals and departures to determine which is percentage of Vlach ancestors of Bosnian Serbs since the Vlachs did not only contribute to the growth of the Serbian population, Vlachs mostly in Croatia converted to the Catholic faith, and many of them in Bosnia converted to Islam.[51]
Vlachs lived in small villages called katun whose chieftain were titled katunar. Around them they placed guards: guard stations were called varde/vardišta.[37] They practiced transhumance as herdsmen and shepherds, and became agricultural when settled permanently. They exported livestock products; animal skin, wool, cheese, butter and dried meat. Other exports included honey and wood. The Vlach cheese was reputable because of fat, and in 1325 sold one libra for 10 folars compared to other cheese that sold for 8 folars. In 1420 Vlach cheese was sold for 15 folars.[18] With their caravans, led by kramar,[18] mostly composed of horses numbering between 10–100, they conducted a large part of the trade between inland and coastal cities.[1][6][21] Their military tradition and mobile lifestyle was used by the Bosnian lords and later by the Ottomans.[21] These traits changed very little over the centuries.[21]The emergence of the stećaks and their symbolism in Bosnia and Herzegovina by the scholars is often related to Vlachian communities.[21][38][39]

MITROPOLIA DE KARLOWITZ ŞI RELAŢIILE SÂRBO-ROMÂNE DIN CUPRINSUL MONARHIEI HABSBURGICE – Relaţii bisericeşti mai intense încep cu Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, sosit din Serbia, a înfăptuit organizarea vieţii mănăstireşti din Muntenia. Se pare că, după autorul Đorđe Sp. Radojčić, ar fi fost de origine din Prilepac şi în raporturi de rudenie cu cneazul Lazăr. După ce a pus temelie mănăstirilor Vratna şi Manastirica din Valea Timocului (Negotinska krajina), a trecut Dunărea şi a dat fiinţă mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, cu sprijin de la domnii români Vladislav–Vlaicu (1364–1377) şi Radu Întâiul (1377–1383), păstorindu-le până la moarte, survenită în 1406, bucurându-se şi de suportul domnitorului Munteniei, Mircea cel Bătrân.
Noua etapă în relaţiile bisericeşti sârbo-române începe odată cu primul deceniu al veacului al XVI-lea, când sosesc în Muntenia doi ieromonahi sârbi, Maksim Branković şi Makarie. Maksim
Branković, fiu al ultimului despot sârb independent Stevan (1458), a pornit spre ţinuturile valahe probabil în anul 1504, la chemarea voievodului Radu cel Mare (1495–1508), ajungând mitropolit al Munteniei (1505–1508) şi totodată însărcinat cu delicate „misiuni diplomatice” pentru acest domnitor creştin. Maksim Branković a avut şi alte motive pentru care să părăsească ţinutul Srem (Sirmiu). În urma morţii din 1502 a despotului Jovan Branković, fratele său mai tânăr şi când titulatura de despot sârb s-a transmis, urmare a căsătoriei văduvei sale cu nobilul croat Ivan Berislav, călugărul Maksim a pornit în pelerinaj în alte ţinuturi ortodoxe. Cam în aceeaşi vreme şi ieromonahul Makarie din Muntenegru, care încă la Cetinje a tipărit mai multe cărţi, a devenit primul tipograf de cărţi liturgice pe pământ românesc, la Târgovişte, cu Liturghierul (1508), Ochtoihul (1510) şi Tetraevangheliarul (1512). Sunt redactate în slavă veche, de redacţie medio-bulgară. După revenirea lui Maksim în Srem, Makarie a fost ales Mitropolit al Ugro-vlahiei (Munteniei), ca urmare a desemnării noului domnitor la 1512, în persoana lui Neagoe Basarab (1512–1521), al cărui sfetnic apropiat a şi devenit. E consemnată sfinţirea de către acesta a mănăstirii Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab. Neagoe Basarab a fost şi cel de-al doilea protector al Bisericii ortodoxe sârbe, soţia sa doamna Despina era fiica despotului Jovan Branković şi prin urmare nepoată de frate a mitropolitului Maksim.
Dintre domnitorii moldavi cel mai însemnat ctitor s-a dovedit Petru Rareş, a cărui doamnă era o sârboaică, Jelena. Numele său se regăseşte în pomelnicele mănăstirilor Krušedol, Sopoćani, Lesnovo şi bineînţeles şi la Hilandar. Multe din cărţile de cult tipărite în Țările Române au ajuns astfel şi în mănăstirile sârbeşti.
În concluzie, până la restabilirea stării de normalitate din Biserica ortodoxă sârbă, respectiv restaurarea Patriarhiei de la Peć (1557), românii au avut o contribuţie majoră, de însemnătate excepţională, pentru ocrotirea şi păstrarea ierarhiei bisericeşti la sârbi, ajutând cu osebire şi mănăstirile sârbeşti.
Trebuie să amintim aici şi faptul că la mijlocul veacului al XVI-lea din Serbia au sosit în Țările Române doi noi tipografi: „logotetul” Dimitrije Ljubović şi ieromonahul Mojsej. În „cetatea de scaun” a Târgoviştei aceştia au tipărit Molitvenicul slavon (1544–1545), Apostolul (1546–1547), un Antologhion (Mineu) şi un Tetraevangheliar. Logotetul Ljubović i-a instruit pe primii maeştri tipografi rromâni, care i-au continuat apoi munca.

cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/mitropolia-ungrovlahiei Românii – continuatorii Romaniei – Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală. Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome. Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană. Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi în cele din urmă, zadarnic.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie. Bizantinii şi-au numit ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romană”), în acest fel, am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .
Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român, este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275). Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului. Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al Imperiului Bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim. Potrivit istoricului eclesiastic Socrate (Socrate Scolasticul), un istoric creștin de limbă greacă, născut la Constantinopol în jurul anului 380 și mort în jurul anului 450, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi, a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei. Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne. Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă. În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească. Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor. În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava. Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.
În 1185-1186, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte. Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul. Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state. În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată. Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei. Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint. 
Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”. Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească. În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.
Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.
Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.
În 1453 cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.
În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea. După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin. La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.

Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea)  Bisericii şi “potestas” (puterea)  Statului. Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.
Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor), nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă. Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”. Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.
În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa. În 1865 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care este recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.
Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar.
Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele. Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare. Într-adevăr, Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.
Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin. Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.
Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ. Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2021, Archeology of symbols, ethnogenesis, History, ProtoCrestinism, Vlachs and tagged , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Mitropolia Ungrovalahiei

  1. GgVerb says:

    Un imperiu supranațional de 1000 de ani pierdut în istorii (prea) naționale.
    Aș recupera mai întâi bogumilii. Svinița (MH) e un sat provenit din migrația de atunci.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s