madeinmures.com


Stră-străbunica Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii a fost, poate, cea mai frumoasă femeie născută în județul Mureș. Și a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase povești de dragoste dintre cele pe care le-ați auzit…Claudina s-a născut la Sângeorgiu de Pădure. Dacă noi n-o facem, clujenii o numesc una dintre cele mai frumoase femei din istoria orașului de pe Someș, pentru că parte din adolescență și-a petrecut-o acolo, în Palatul Rhédey. Este clădirea de vis-a-vis de Hotelul Continental, acolo unde strada Napoca se întâlnește cu Piața Unirii. Fără să stiți poate, ați trecut deseori prin fața Palatului, atunci când ați băut o cafea pe strada cu Diesel-ul sau când ați intrat în Librăria Universității. Soarta i-a hărăzit Claudinei să meargă odată la Curtea Imperială de la Viena, unde privirea i s-a întâlnit cu cea a lui Alexandru Württemberg. Era mai mare decât ea cu opt ani și Claudine încă o copiliță. Nu știau niciunul că atunci avea să înceapă una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale lumii. Dar nu știau nici că dragostea aceasta avea să le distrugă viețile. Ducele Alexandru era fiul fratelui mai mic al regelui german Frederic I de Württemberg, iar contele Rhédey, tatăl Claudinei, știa că era greu că fiica lui să fie acceptată în familia regală a Germaniei. Dar Alexandru a iubit-o atât de mult, încât i-a făcut pe ai lui să accepte o căsătorie morganatică. Se întâmpla foarte rar în familiile regale, pentru că o astfel de căsătorie unea oameni din clase sociale diferite. Claudine știa că nu va primi privilegii nici ea, nici copiii pe care amândoi și-i doreau. Dar nu avea nevoie. Ea îl dorea pe Alexandru. El a făcut și mai mult decât atât și a învățat limba maghiară pentru a-l convinge pe tatăl Claudinei de dragostea nebună pentru fiica lui. Baronul Rhédey n-a acceptat nici așa căsătoria lor. Fericirea lui Alexandru alături de Claudina începea, în mod fatidic, odată cu moartea tatălui fetei. Ea avea atunci 23 de ani și atât de mult s-au iubit, încât au adus pe lume trei copii, în numai 6 ani: Claudine Henriette, Franz Alexander și Amalie Josephine. Pe când împlinise 29 de ani, Claudiei i s-a făcut dor de Alexandru, care se afla la Graz. Și-a pus cei trei copii în trăsură și pe drumul spre Austria, când se aflau în Slovenia, trăsura s-a răsturnat. Atât de dor îi era de alesul ei, încât, în loc să se întoarcă, Claudia și-a continuat drumul călare. Accidentul și problemele sarcinii cu cel de-al patrulea copil se pare că i-au fost fatale. Claudia a murit…Cu inima sfâșiată, Alexandru a condus el însuși cortegiul funerar spre locul unde Claudia avea să își doarmă somnul veșnic, la Sângeorgiu de Pădure, în județul Mureș. Din trupul soției lui, Alexandru a păstrat însă inima. A pus-o într-o sticluță și a ținut-o pe birou până la sfârșitul zilelor sale. A vrut-o însă și după moarte, iar inima Claudiei a ajuns în sicriul în care a fost înmormântat.

Pe toate acestea le poți afla într-unul dintre cele mai frumoase muzee, poate din toată Europa. El se află în chiar în castelul din Sângeorgiu de Pădure în care s-a născut Claudia Rhédey, construit în 1809, de părinții săi, contele Rhédey László și Inczédy Ágnes. Sunt cinci săli, în care intri știind că ești în România, dar în câteva minute pare că ajungi la Londra, Berlin sau la Paris. Sunt uși care par secrete și care odată deschise, îți dezvăluie, în cea mai modernă întruchipare a tehnologiei, drumul contesei Claudia Rhédey în viața stră-strănepoatei sale, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Din spatele unor oglinzi, prin tehnica hologramei, îți apare chipul Claudiei, care vorbește chiar cu tine, cel aflat în fața ei. Destul cât să îți facă pielea de găină și să vrei s-o auzi încă și încă o dată. Ești la Castel, în casa ei și în fața ei…De dincolo, din cealaltă cameră, Alexandru își jelește iubita și îți smulge sigur o lacrimă când te invită să-i privești biroul, pe care este o reproducere a sticluței în care el însuși a pus inima Claudiei. Sunt multe de văzut în Castelul pe care noi îl numim a fi tezaurul Coroanei muzeelor din Transilvania. Dar ne grăbim să trecem peste drum, acolo unde, în Biserica Reformată, este înmormântată Claudia. Este un loc pe care doar ți-l poți imagina. Trupul Claudiei este în fața amvonului, în cripta familiei Rhédey. Până la moartea contesei, în 1841, cripta rămăsese sigilată încă din perioada ciumei din 1614. A mai fost deschisă doar în 1935. Și de atunci, niciodată. Cei care au văzut-o pe Claudia în criptă au povestit că poartă colierul primit de la nașii ei de botez. Deasupra mormântului, se văd și acum două plăci memoriale. Ambele vin din partea Reginei Victoria, prima fiind adusă la Sângeorgiu în 1905, când era prințesă de Wales, iar a doua după 30 de ani, când deja devenise Regina Marii Britanii. Prințul Charles de Wales a fost la Sângeorgiu de Pădure și mesajul lui video în memoria Claudiei îl vedeți în Castel. Istoria are poveștile ei. Aceasta este, poate, cea mai dramatică poveste de dragoste cunoscută prin părțile Mureșului. Claudia este, la rându-i, poate cea mai frumoasă femeie din aceste locuri ale lumii, la fel cum istoria familiei sale ne leagă atât de mult de Casa Regală Britanică. Dincolo de frumusețea sufletului acestor oameni, pentru istorie, legătura noastră cu Casă Regală Britanică se traduce astfel: Al treilea copil al Claudiei și al lui Alexandru, Franz Alexander, s-a căsătorit cu prințesa Mary Adelaide, iar fiica lor, Mary Prinzessin von Teck, a devenit soția lui George al V-lea, cel care a ajuns rege al Angliei. Fiul lor, George al VI-lea, s-a căsătorit cu Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, cu care au avut o fiică, pe Elisabeta a II-a, actuală regină a Angliei.

La câțiva kilometri de Sighișoara este Platoul Breite care, cu cei peste 600 de stejari, întinși pe 133 de hectare, este cea mai mare colecție de arbori multiseculari din Estul Europei. Pe Breite nu se urcă prea greu dar, dacă ești pentru prima dată acolo, te aștepți ca la capătul drumului să găsești un peisaj solitar, fără urmă de oameni. La sfârșit de vară însă, într-o zi cu soare blând, am avut surpriza să întâlnim cel puțin câteva zeci de oameni. E un sentiment ciudat, un amestec de bucurie a găsirii unui loc wow, cu o curiozitate ce te acaparează la cea dintâi căutare pe net a sensului misterelor de pe Breite, pe care vrei tu însuți să le descoperi. O mașină cu numere de Ilfov era parcată pe drumul de pământ și, aproape de ea, doi tineri cu wikipedia deschisă pe telefon. I-am întrebat dacă au găsit stejarul-vedetă, pe “venerabilul domn” al pădurii, cel ce a aniversat 700 de ani, în măreția unui diametru de peste 7 metri. Nu mică mi-a fost mirarea ca răspunsul să-l primesc într-o perfectă engleză americană. Cei doi nu veniseră cu mașina de Ilfov. Erau din New York și au urcat pe jos până pe Breite, din Sighișoara. Pe Breite, peste 80 dintre stejari sunt arși. De voia naturii, de mâna oamenilor fără minte, sau de ignoranța altora. Dar scorburile lăsate de trecerea timpului au devenit sălaș pentru sute de feluri de insecte și neamuri de ciocănitoare. Pe drumul care te îndeamnă provocator să mergi înainte, ca în iubirile adolescentine prematur îndrăznețe, ajungi în locul în care pădurea se îngustează și pe unde trec lupi și urși. Erau vremuri în care căutai întâlnirile de grad 0, dar astăzi a vedea un urs în pădure trezește revolta “judecătorilor” de la ora 5, care din fața televizoarelor dau sentințe despre cum ar trebui ca animalele să-și vadă de treabă și nu de pădurea lor și să stea mai bine agățate cu capul în jos pe post de trofeu de vânătoare. Urâm urșii ca specie, doar pentru că unii mai dezaxați mănâncă uneori câte-o oaie, dar ne iertăm semenii care, în timp ce ursul mănâncă oaia, ucid alți oameni, violează copii sau bat femei. În lipsă de urși din bătaia camerei smartfonului, pe Breite ai sute de cadre mirifice ce îți pot epuiza bateria, în care poți prinde șopârle, fluturi, alge sau licheni ori, cu puțin noroc, chiar și familii de lilieci. Dar momentul neprețuit e cel în care auzi ciocănitoarele ce își fac loc printre adânciturile din scoarța multisecularilor. Sigur că te întrebi dacă o fi vreun semn și sunetul vine tocmai de la stejarul cel bătrân, la care nu știi să ajungi. Poate. Dar cu aparatul încărcat de pozele ce fiecare poate concura în castingul producătorilor de la Hollywood, nu poți decât să speri că pleci acasă, fără să știi musai care e acela, și cu amintirea celui mai bătrân stejar…Dar să ai un loc ce ar putea fi mină de aur și magnet pentru turiști și să nu știi să îl arăți printr-un amărât de indicator de lemn, așa cum are și cel mai ascuns magazin de cartier care anunță reduceri la ouă, e păcat. Mașina de Ilfov a plecat dar, între timp, pe Breite au venit altele. Cu numere de Germania, Belgia și UK. E interesant ce simți când știi că oamenii ăștia au venit de la mii de kilometri să vadă ceva ce tu ai lângă casă…

Castelul Bethlen Cris / Keresdi Bethlen Kastély

Puțini știu că județul Mureș are unul dintre cele mai frumoase castele din România. Se spune că este și cel mai frumos exemplar din Transilvania al arhitecturii renascentiste de locuire și apărare. Satul Criș, unde ajungi din Daneș, de pe drumul care leagă Sighișoara de Mediaș, a fost cunoscut dintotdeauna ca moșie a familiei Bethlen.Vremurile de demult nu lăsau aproape nicio carte despre Transilvania să iasă din tipar fără fața Castelului, prezentă și pe cărți poștale, ori pe timbre. Aici s-au filmat și câteva scene din “Felix și Otilia”, ecranizarea romanului “Enigma Otiliei”. Locul este plin de legende, multe rostite chiar aici, lângă cel mai înalt turn al arcaşilor din Transilvania. Se spune că prin locurile acestea trăia un balaur, care cerea mereu jertfe în vieți omenești și de animale. Ca să-i pună la adăpost, familia Bethlen a construit aici frumosul castel. Alte povești au fost inspirate de blazonul pe care îl vedeți peste tot în Castel. Unii spun că șarpele, care tronează maiestuos pe stemă, mânca oameni iar un nobil, strămoș al familiei Bethlen, i-a aruncat un măr cu care dihania s-ar fi înecat. Altă legendă zice însă că șarpele ar fi fost ucis după ce înaintașii familei Bethlen au ademenit monstrul cu blana unei oi, în care au pus var nestins. După ce s-a înfruptat din ospăț, varul i-ar fi explodat în burtă și oamenii au scăpat de teroarea șarpelui. Acestea sunt legende, dar faptele istoriei arată că la Castel a fost odată și una dintre cele mai apreciate biblioteci din Europa, după ce la Criș a prins viață tiparul de carte. Totul a pornit aici după ce familia Bethlen, cea botezată apoi “ramură de Criș”, a primit, ca dar împărătesc, locul pe care avea să se ridice bijuteria arhitecturală. Ea a fost mereu adăugită, vreme de vreo trei secole, începând cu mijlocul anilor 1500. Castelul a luat înfățișarea vremurilor prin care a trecut, căpătând chipuri gotice și mai apoi renascentiste.
Când am ajuns la Castel, ne-au întâmpinat doi tineri, costumați în prinț și domniță, ale căror zâmbete ne-au făcut să credem sigur că în ziua aceea acolo se întâmpla un bal, ca în vremurile de demult. “Nu e nimic”, cam asta le-a fost replica. Curioși de ce erau astfel îmbrăcăți într-o zi toridă, când curtea Castelului era goală, ne-au spus că “așa ne primim noi oaspeți. Nu contează când vin. Noi suntem aici”. Am rămas fără replică și am mai putut doar să întrebăm cât costă vizitarea și filmarea în castel. “Nimic. Dacă vreți să lăsăți ceva, acolo e o cutie, dar nu vă deranjați”. În curte se auzea o muzică medievală care, fără exagerare, te ducea în vremurile de glorie ale Castelului. În ritmurile de atunci și cu ochii minții deschiși, în Castel treceți prin toate stările suportate de sufletul omului, când vedeți capela familiei, pivnița, sauna, ori sala de judecată și închisoarea. 40 de camere numără Castelul din Criș și cel mai de-al locului te simți în turn, acolo unde urci pe o scară în formă de spirală, până la nivelul al cincilea, acolo unde este un punct de observație cu opt ferestre și de unde vezi întinderea de 10 hectare a parcului dendrologic, unde arborii exotici domină toată zona. De sus, am văzut și o tânără aplecată peste niște pietre și nu ne-am abținut până n-am coborât s-o întrebăm ce face acolo. Era studentă la arheologie și căuta urme ale vremurilor de acum câteva sute de ani. Cam asta face la Criș Fundația care acum resuscitează un organism încă viu, prin ale cărui vene pulsează istorie și povești, după ce locul a fost naționalizat și făcut CAP, furat și aproape distrus. La plecare, ne-am mai uitat odată înspre turn, unde se spune că în nopțile cu lună plină se mai văd mirese care coboară scările plângând. Ele apar acolo trimise de fantoma contesei care bântuie castelul. Ea ar fi înnebunit, obligată să se mărite cu un bărbat pe care nu îl iubea.

În județul Mureș avem cea mai bătrână pădure din România. Nu găsești niciun indicator care să te îndrume înspre locul care a fost martor la istoria de vreo 600 de ani a Văii Gurghiului. Poveștile cu oamenii de pe-aici sunt dintre cele care te fac să vrei să afli mai multe. “Gorunii ăi bătrâni îi căutați?” Și dacă le confirmi, încep istorii care ar face orice producător de filme americane să-și scoată agenda și să înceapă scenarii de block-busters. Dar niciuna dintre prieteniile închegate ad-hoc nu ne-a arătat intrarea bună înspre Mociar. L-am cunoscut pe Ilie, pădurarul care are în grijă comoara verde a României. Împreună cu el am trecut de bariera care nu era închisă și am mers așa vreo șase kilometri, pe un drum ca de pădure, dar suficient de bine bătătorit cât să poți înainta chiar și cu o mașină mică. Am oprit și, la îndemnul lui Ilie, am intrat ca într-o casă în care te așteaptă gazdele cu masă pusă. “No, haidaț’!” Însoțitorul nostru ne-a lăsat de la început impresia că știe cam tot ce mișcă, la propriu și la figurat, prin părțile astea. Ne-a pus pe gânduri doar bâta pe care o avea în mână și sprayul de la brâu. O mai fi avut omul și altele la îndemână, dar nici n-am mai întrebat de ele, să nu ne crească și mai mult gândul de întoarcere. Despre cele pe care le vedeam și care era clar că sunt instrumente de folosit în caz de Doamne ferește(!), am încercat să mai aflăm una-alta. Când am documentat filmarea pe care o începusem, citisem că putem vedea mistreți, căprioare, vulpi, bursuci și iepuri, dar lectura părea cam idilică față de “arsenalul” lui Ilie. Să fim la modă și – sincer – să ne liniștim, am întrebat și de urși. “No bine, normal că avem!” Ilie ne vorbea de urșii de pe-aici, ca și cum ar fi fost cățeii lui din fundul curții. Și o spunea cu o detașare care te făcea mândru că ești, parcă, lângă cel mai curajos om de pe Vale, în timp ce ne arăta urme de tot felul pe sub frunzele și vreascurile ce ne trosneau sub picioare, în zgomote care parcă veneau din adâncurile pământului.“Vedeți? Asta-i urmă de mistreț”, ne explică Ilie, mai mult cu ochii în pământ, să găsească amprenta “marelui negru”. Se zice că e un exemplar-femelă care, când se ridică în două labe, are vreo 2 metri și jumătate și care pare a fi regele de pe-aici. Înghițim în sec și încercăm să ne concentrăm la motivul pentru care am căutat Mociarul și nu la viețuitoarele vremelnice. După vreun kilometru prin desișul pădurii i-am găsit. Sunt vreo câteva sute, dar nu numai stejari, ci și fagi. Unii au peste 700 de ani, dar nu toți sunt în picioare. Pe mulți i-a pus la pământ bătrânețea, dar pădurea le-a făcut un cimitir ce pare sanctuar și chiar dacă sunt morți, miile de vietăți ce și-au făcut culcuș prin scorburile lor, îi fac mai vii decât oricând. Sunt și mulți fagi și stejari cu rădăcini vii, despre care se spune că au “doar” vreo 500 de ani. Pentru a-i cuprinde pe mulți dintre aceștia e nevoie de brațele desfăcute a șase sau șapte oameni. Unii au coroane ca de regi, iar scorbura altora ia chip de cenușăreasa. Mușchii crescuți pe trunchiul câtorva aduc cu o pictură abstractă. Dar niciunul nu seamănă cu celălalt. Când te uiți în sus vezi soarele printre ramuri, pentru că unii dintre “seculari” mai înfrunzesc din când în când, ca un om care vrea să mai respire, chiar dacă povara anilor e tot mai greu de dus. Pădurea Mociar, cea mai bătrână din România, stă singură, iar stejarii își spun unii altora aceleași povești, pe care le știu de sute de ani.

by Sergiu Zeresmadeinmures.ro

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2021, Transylvania and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s