JUS VALAHICUM


Extrase din articolul dulciu.wordpress.com/jus-valahicum : Prin conceptul JUS VALAHICUM înţelegem sistemul de drept român prestatal, respectiv întregul sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, din timpuri imemoriale.(1) Pe teritoriul românesc, acest sistem este cunoscut sub numele de “obiceiul pământului”, “legea pământului” sau “legea străbună”.(2) In afara graniţelor româneşti, acest concept este cunoscut şi sub alte diverse denumiri: LEGEA VALAHA, JUS VALAHICUM (3) Având un cert suport mitologic, acest sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice a fost considerat de către românii din afara ţării drept “lege sfântă”. Dincolo de hotarele ţării, “legea pământului” este denumită exclusiv “jus valahicum” şi era aplicabilă doar membrilor comunităţilor valahe din enclavele locuite masiv de populaţia românească. De aceea, se poate afirma, fără a greşi, că JUS VALAHICUM a contribuit la menţinerea fiinţei naţionale româneşti.

Prin LEGEA STRĂBUNĂ (Legea Ţării) se înţelege un sistem juridic comunitar sătesc, în care sunt incluse rânduielile juridice moştenite din generaţie în generaţie. Acest sistem conţine totalitatea relaţiilor sociale legate de proprietate, în general, dar mai ales de proprietatea funciară, în special, precum şi raporturile de muncă în sânul colectivităţii. Cutuma juridică nu a putut fi ignorată nici de către legiuitorul român modern şi, acolo unde a fost posibil, cutuma a fost inclusă în textele de drept. Deşi dreptul consuetudinar pare vetust, anacronic, conservator , legile noastre (Codul Civil, Codul de Procedură Civilă etc.) fac trimitere la tradiţii şi cutume locale. (4) Există ţări dezvoltate din punct de vedere al sistemului de drept, în care cutumele juridice sunt la mare preţ: de exemplu sistemul de drept anglo-saxon.

In plan abstract, JUS VALAHICUM configurează concepţia filosofică a poporului român privind ideea de drept şi dreptate socială. In ceea ce priveşte proprietatea funciară, datinile prescriu comportamentul omului faţă de pământ, menţinând nemodificate acele atitudini pozitive ale sătenilor faţă de ogoare, plaiuri, păşuni, păduri, drumuri de acces etc. In sfera relaţiilor de muncă, LEGEA TARII prescrie norme privind desfăşurarea activităţii agrare, pastorale, forestiere sau raporturile de ierarhie prin muncă. Printre alte tradiţii transmise în cadrul conceptului amintit, întâlnim o serie de prescripţii, fără corespondent, am putea spune, în alte legislaţii, sau chiar în legislaţia noastră modernă: legea ospitalităţii, legea omeniei, legea purităţii relaţiilor de familie etc.

CIUGA este descrisă ca fiind “ o bârnă mare de brad sau chiar un brad ori stejar, pe care îl curăţau de crengi. În partea superioară a prăjinii era o traversă de brad, dispusă orizontal, formând cu prăjina o cruce; crucea era înglobată intr-un cerc.
În partea de mijloc a prăjinii si dedesubtul cercului se aşeza o altă traversă mai mică, dispusă orizontal. Prăjina, traversele si cercul erau peste tot învelite, cu mare meşteşug, cu un odgon de fân sau paie cărora, în momentul pericolului, li se da foc.
Când inamicul venea din afară, se aprindeau cele doua traverse, cercul si prăjina. Când era vre-o revoltă internă (răzmeriţe, atacuri de hoţi) se aprindea întâi cercul şi apoi crucea.”(4)
Mai exista şi Ciuga MICĂ. Aceasta era formată dintr-o prăjină înaltă, la fel ca CIUGA MARE, cu deosebire că, în partea de sus, în dreapta, avea un cerc.
Imediat, locuitorii se adunau în cete şi se îndreptau, pe drumul cel mai scurt, către locul de adunare al oştii, fixat de către Domn, denumit , după cum se pomeneşte în cronici, “ Tabăra cea Mare” (5)Analizat în plan mitologic, ritualul aprinderii CIUGII, în situaţii de ameninţare pentru viaţa comunităţii, este de fapt transimbolizarea mitului focului sacru, este un rug prin care se invocă ajutorul, pentru salvarea fiinţei colective. De menţionat faptul că, toate popoarele neolatine, ca şi strămoşii lor latini, nu pronunţau niciodată IGNIS, pentru că numele era tabu, sfânt, ci numai FOCUS, adică vatră.(6)In concepţia strămoşilor noştri, incendierea CIUGII indica iminenţa unui pericol împotriva VETREI STRĂMOŞEŞTI.

La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor (“natul”) satului. La un palier superior se aflau tinerii (feciorii), organizaţi în “cete”, după criteriul afinităţilor spirituale. (2) Existenţa acestor cete se leagă fie de unele sărbători calendaristice solstiţiale sau echinocţiale (colindatul) , fie de rituri profesionale: agrare (Cununa), păstoreşti (Roata de foc), fie semimilitare (Arcaşii, Junii, Şoimii Carpaţilor). Organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, aceste forme de iniţiere se remarcă prin disciplina imprimată membrilor săi. Cel care conducea “ceata” era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi ascultat cu sfinţenie. El se numea “vătaf”, “şef”, “jude”, “cneaz”, “primaş” sau “crai”. Cu trecerea timpului, ritualurile acestor confrerii (“cete”) s-au desacralizat, şi-au pierdut din caracterul iniţiatic primar.
Pe un plan intermediar se situa “ceata oamenilor vrednicişi întreaga structură culmina cu “ceata bătrânilor”, constituită într-un “sfat al înţelepţilor”, având competenţe extinse. Aceştia vegheau la perpetuarea vechilor datini, la păstrarea nealterată a ritualurilor ancestrale, la respectarea “legii pământului”. De obicei, judecata desfăşurată în faţa “sfatului bătrânilor”, începea în zorii zilei şi se termina la asfinţit. Sentinţele erau fără drept de apel, lor trebuind să li se supună toţi locuitorii. Nevrednicii, călcătorii tradiţiilor, erau judecaţi , după comportamentul fiecăruia, îşi primeau pedepsele meritate, “după legea bătrână şi dreptate”. Aceste pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar, mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum ar fi alungarea din sat), sau foarte grele (pedepse fizice , chiar pedeapsa capitală).

Judecata în “vatra satului” are o încărcătură mitică esenţială: Vatra este un loc consacrat. Locul considerat sacru poate fi situat în jurul unui copac, care conferă acestui spaţiu un aer de solemnitate. Copacul conferă vetrei satului o personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial.(5)In acest context, “Frăţia românilor cu pădurea nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură.” (6) Devastarea pădurilor, exploatarea lor fără nici un fel de raţiune, poluarea, distrugerea naturii , sunt fapte străine acestui spirit , iar cei care procedează altfel sunt, putem spune, ”străini”, la propriu şi la figurat, pentru că atentează nu numai împotriva universului fizic, ci chiar împotriva substanţei spirituale a poporului nostru.

REFLECŢII ISTORIOGRAFICE ASUPRA IZVOARELOR DREPTULUI VECHI ROMÂNESC
Lect.univ.dr. Constanţiu Dinulescu
Obştea românească a fost influenţată, „atât în terminologie, cât şi în unele aspecte de
conţinut de forma de organizare socială din Bizanţ”. Cele două instituţii ale obştei bizantine din
secolele VII- VIII, de pildă, protimisis-ul şi solidaritatea fiscală sunt identice cu cele ale obştei
româneşti libere, atât în conţinut, cât şi îm terminologie, realitate care presupune, fără îndoială,
o influenţă acelei bizantine asupra obştei nord- dunărene, consecinţă a raporturilor strânse şi
permanente în discursul secolelor VII- XI, între cele două comunităţi. Justinian a avut concursul
unor reputaţi jurişti, între care Trebonian, deţine locul de frunte. Codex Justinianus, a reunit într-un cod toate legile imperiale în vigoare, de la împăratul Hadrian (117-138) încoace, eliminând elementele care nu mai corespondeau cerinţelor timpului. Cea de-a doua lucrare majora, publicată in 533, sub numele de Pandekte sau Digeste, codifica lucrările de interpretare a legilor (juris prudenţa) a juriştilor romani din secolele II-III, materialul fiind cuprins într-un sistem logic. Un alt valoros demers ştiinţific a fost Institutiones, care era, de fapt, un manual elementar dedrept, pus la îndemâna studenţilor din Codex
Justinianus şi Digeste, fiind împărţit în patru cărţi. În sfârşit, legile promulgate între anii 535-
565 au purtat numele de Novellae, adică legi noi, în număr de 154 şi redactate, în majoritate în
limba greacă.
În forma sa cea mai arhaică, o „ţară”, ce cuprindea câteva zeci de „sate”, avea câteva trăsături definitorii: caracterul ei agrar, relaţia strânsă dintre teritoriul ei şi comunitatea umană, şi comunitatea de drept a locuitorilor „ţării, normele de drept fiind definite în documentele medievale”, obiceiul şi legea
ţării noastre”, iar în textele latine jus valuchicum. Între secolele IV- IX, ”ţările” aveau o structură socială în care societăţile ţărăneşti erau conduse de”oameni buni şi bătrâni”, care luau decizii în toate problemele comunităţii. Legea ţării, alcătuită în epoca ”satului fără stat” (Nicolae Iorga), a devenit legea tradiţională românească, ”obiceiul bun şi bătrân”, aplicabil din ”bătrâni” de către ”bătrâni şi oameni buni”. În chip firesc, ea a fost preluată ca sistem normativ, de domeniile feudale sau a fost recunoscută ca drept al românilor, „ jus valachorum”. Istoricul Aurelian Sacerdoţeanu conceptualizează toată evoluţia politică din secolele VIXIII, în sintagma ”de la sat la stat”14. Autorul subliniază că „cele trei ţări române, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova nu au apărut deodată. Formarea lor este rezultatul unui proces istoric. Pornind de la sat, se ajunge la confederaţii de sate în judeţe, ducate şi comitate care prin extinderea lor la început şi prin confederare, în cele din urmă ajung la ţări. Se disting următoarele etape în evoluţia politică a românilor: sat (obşte sătească) – uniuni de obşti săteşti – confederaţii de uniuni de obşti săteşti (ţări, ocoale, cobâle) – cnezatul şi voievodatul, ducatul – statul feudal centralizat. Vechiul drept românesc este considerat de autorii tratatului Istoria dreptului românesc, vol. I, p.172 a fi totuna cu jus valachicum (jus valachorum sau jus walachorum), adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor).

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in 2022, Etnogeneza Rumânilor, Vlachs and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s