Wood Wide Web – Tree Talk – Eywa

smithsonianmag.com/science-nature Wohlleben takes me to two massive beech trees growing next to each other. He points up at their skeletal winter crowns, which appear careful not to encroach into each other’s space. “These two are old friends,” he says. “They are very considerate in sharing the sunlight, and their root systems are closely connected. In cases like this, when one dies, the other usually dies soon afterward, because they are dependent on each other.”
Peter Wohlleben, a German forester and author, has a rare understanding of the inner life of trees, and is able to describe it in accessible, evocative language. He stands very tall and straight, like the trees he most admires, and on this cold, clear morning, the blue of his eyes precisely matches the blue of the sky. Wohlleben has devoted his life to the study and care of trees. He manages this forest as a nature reserve, and lives with his wife, Miriam, in a rustic cabin near the remote village of Hümmel. Now, at the age of 53, he has become an unlikely publishing sensation. His book The Hidden Life of Trees: What They Feel, How They Communicate, written at his wife’s insistence, sold more than 800,000 copies in Germany, and has now hit the best-seller lists in 11 other countries, including the United States and Canada.

A revolution has been taking place in the scientific understanding of trees, and Wohlleben is the first writer to convey its amazements to a general audience. The latest scientific studies, conducted at well-respected universities in Germany and around the world, confirm what he has long suspected from close observation in this forest: Trees are far more alert, social, sophisticated—and even intelligent—than we thought. There is now a substantial body of scientific evidence that refutes that idea. It shows instead that trees of the same species are communal, and will often form alliances with trees of other species. Forest trees have evolved to live in cooperative, interdependent relationships, maintained by communication and a collective intelligence similar to an insect colony. These soaring columns of living wood draw the eye upward to their outspreading crowns, but the real action is taking place underground, just a few inches below our feet.

Rhizosphere: The Big Network of Small Worlds - Art Science Node

Some are calling it the wood-wide web – “All the trees here, and in every forest that is not too damaged, are connected to each other through underground fungal networks. Trees share water and nutrients through the networks, and also use them to communicate. They send distress signals about drought and disease, for example, or insect attacks, and other trees alter their behavior when they receive these messages.” Scientists call these mycorrhizal networks. The fine, hairlike root tips of trees join together with microscopic fungal filaments to form the basic links of the network, which appears to operate as a symbiotic relationship between trees and fungi, or perhaps an economic exchange. As a kind of fee for services, the fungi consume about 30 percent of the sugar that trees photosynthesize from sunlight. The sugar is what fuels the fungi, as they scavenge the soil for nitrogen, phosphorus and other mineral nutrients, which are then absorbed and consumed by the trees.

… tree linked to 47 other trees through eight colonies of R. vesiculosus and three of R. vinicolor. Why do trees share resources and form alliances with trees of other species? Doesn’t the law of natural selection suggest they should be competing? “Actually, it doesn’t make evolutionary sense for trees to behave like resource-grabbing individualists,” she says. “They live longest and reproduce most often in a healthy stable forest. That’s why they’ve evolved to help their neighbors.”

For young saplings in a deeply shaded part of the forest, the network is literally a lifeline. Lacking the sunlight to photosynthesize, they survive because big trees, including their parents, pump sugar into their roots through the network. Wohlleben likes to say that mother trees “suckle their young’’ which both stretches a metaphor and gets the point across vividly.
Once, he came across a gigantic beech stump in this forest, four or five feet across. The tree was felled 400 or 500 years ago, but scraping away the surface with his penknife, Wohlleben found something astonishing: the stump was still green with chlorophyll. There was only one explanation. The surrounding beeches were keeping it alive, by pumping sugar to it through the network. “When beeches do this, they remind me of elephants,” he says. “They are reluctant to abandon their dead, especially when it’s a big, old, revered matriarch.”
To communicate through the network, trees send chemical, hormonal and slow-pulsing electrical signals, which scientists are just beginning to decipher. Edward Farmer at the University of Lausanne in Switzerland has been studying the electrical pulses, and he has identified a voltage-based signaling system that appears strikingly similar to animal nervous systems (although he does not suggest that plants have neurons or brains). Alarm and distress appear to be the main topics of tree conversation, although Wohlleben wonders if that’s all they talk about. “What do trees say when there is no danger and they feel content? This I would love to know.” Monica Gagliano at the University of Western Australia has gathered evidence that some plants may also emit and detect sounds, and in particular, a crackling noise in the roots at a frequency of 220 hertz, inaudible to humans. Trees also communicate through the air, using pheromones and other scent signals. Wohlleben’s favorite example occurs on the hot, dusty savannas of sub-Saharan Africa, where the wide-crowned umbrella thorn acacia is the emblematic tree. When a giraffe starts chewing acacia leaves, the tree notices the injury and emits a distress signal in the form of ethylene gas. Upon detecting this gas, neighboring acacias start pumping tannins into their leaves. In large enough quantities these compounds can sicken or even kill large herbivores.

Scientists are only just beginning to learn the language of trees, in Larocque’s view. “We don’t know what they’re saying with pheromones most of the time. We don’t know how they communicate within their own bodies. They don’t have nervous systems, but they can still feel what’s going on, and experience something analogous to pain. When a tree is cut, it sends electrical signals like wounded human tissue.”

Trees can detect scents through their leaves, which, for Wohlleben, qualifies as a sense of smell. They also have a sense of taste. When elms and pines come under attack by leaf-eating caterpillars, for example, they detect the caterpillar saliva, and release pheromones that attract parasitic wasps. The wasps lay their eggs inside the caterpillars, and the wasp larvae eat the caterpillars from the inside out. “Very unpleasant for the caterpillars,” says Wohlleben. “Very clever of the trees.” A recent study from Leipzig University and the German Centre for Integrative Biodiversity Research shows that trees know the taste of deer saliva. “When a deer is biting a branch, the tree brings defending chemicals to make the leaves taste bad,” he says. “When a human breaks the branch with his hands, the tree knows the difference, and brings in substances to heal the wound.”

Mother trees are the biggest, oldest trees in the forest with the most fungal connections. 

Wohlleben used to be a coldhearted butcher of trees and forests. His training dictated it. In forestry school, he was taught that trees needed to be thinned, that helicopter-spraying of pesticides and herbicides was essential, and that heavy machinery was the best logging equipment, even though it tears up soil and rips apart the mycorrhizae. For more than 20 years, he worked like this, in the belief that it was best for the forests he had loved since childhood. He began to question the orthodoxies of his profession after visiting a few privately managed forests in Germany, which were not thinned, sprayed or logged by machine. “The trees were so much bigger and more plentiful,” he says. “Very few trees needed to be felled to make a handsome profit and it was done using horses to minimize the impact.” At the same time, he was reading early research about mycorrhizae and mother trees, and studies about tree communication coming out of China, Australia, the United States, the United Kingdom and South Africa. When he was ordered to clear-cut the forest near his home village of Hümmel—the fairy tale forest we’ve been walking through all morning—he invented excuses and prevaricated for several years. Then, in 2002, he went to the villagers and performed a mighty feat of persuasion. After hearing his arguments, they agreed to give up their income from timber sales, turn the forest into a nature reserve, and allow it to slowly return to its primeval splendor. In 2006, Wohlleben resigned his state forestry job to become manager of the old beech forest for the town. Both Wohlleben and the villagers, perhaps, were tapping into the old German romanticism about the purity of forests. To generate income, he created a wildwood cemetery, where nature lovers pay for their cremated remains to be buried in simple urns. “The trees are sold as living headstones,” he says. There is some light horse-logging, and visitors also pay to take tours of the forest. For many years, Wohlleben led these tours himself, using lively, vivid, emotional phrasing to dramatize the largely inscrutable, ultra-slow-motion life of trees. People enjoyed it so much that Wohlleben’s wife urged him to write a book along the same lines.

Five-thousand miles away, at the University of British Columbia in Vancouver, Suzanne Simard and her grad students are making astonishing new discoveries about the sensitivity and interconnectedness of trees in the Pacific temperate rainforests of western North America. In the view of Simard, a professor of forest ecology, their research is exposing the limitations of the Western scientific method itself. “We don’t ask good questions about the interconnectedness of the forest, because we’re all trained as reductionists. We pick it apart and study one process at a time, even though we know these processes don’t happen in isolation. When I walk into a forest, I feel the spirit of the whole thing, everything working together in harmony, but we don’t have a way to map or measure that. We can’t even map the mycorrhizal networks. One teaspoon of forest soil contains several miles of fungal filaments.”
Simard’s research indicates that mother trees are a vital defense against many of these threats; when the biggest, oldest trees are cut down in a forest, the survival rate of younger trees is substantially diminished.

When told about criticism, that he describes trees as if they possess consciousness and emotions, Wohlleben smiles. “Scientists insist on language that is purged of all emotion,” he says. “To me, this is inhuman, because we are emotional beings, and for most people, scientific language is extremely boring to read. The wonderful research about giraffes and acacia trees, for example, was done many years ago, but it was written in such dry, technical language that most people never heard about it.” Wohlleben’s first priority is to not be boring, so he uses emotional storytelling techniques. His trees cry out with thirst, they panic and gamble and mourn. They talk, suckle and make mischief. If these words were framed in quotation marks, to indicate a stretchy metaphorical meaning, he would probably escape most of the criticism. But Wohlleben doesn’t bother with quotation marks, because that would break the spell of his prose.

Posted in 2021, Forests, Green | Tagged , , , , , | Leave a comment

Make Taliban Great Again

Logica Twitter: Trump interzis, purtătorul de cuvânt al talibanilor, permis – Standardele Twitter sunt puse sub semnul întrebării de utilizatorii care au sesizat că un purtător de cuvânt al talibanilor folosește platforma pentru a oferi actualizări legate de ascensiunea grupului, în timp ce contul fostului președinte american Donald Trump rămâne permanent suspendat.

smartradio.ro/afganistan-alianta-nord-atlantica-a-fost-invinsa-de-o-armata-de-pastori-de-capre Talibanii din 2021 sunt diferiți de cei din 2001. În patru zile au încheiat cel mai uimitor război-fulger de gherilă din vremurile recente. Modul afgan: multă convingere, multe acorduri tribale, fără coloane de tancuri și cu pierderi minime de sânge. În cele din urmă, nu a existat nicio luptă pentru Kabul. Mii de talibani se aflau deja în Kabul – scenariul clasic al celulelor dormante. Mare parte a efectivului a rămas în suburbii. O proclamație oficială a talibanilor le-a ordonat să nu intre în oraș, care urma să fie luat fără luptă, pentru a evita victimele civile. Kabul a fost înconjurat de o mișcare „anaconda”, așa cum a fost definită de un comandant taliban: presat din nord, sud și vest și, odată cu capturarea Jalalabad, complet paralizat. Din punct de vedere geopolitic, ceea ce contează acum este modul în care talibanii au scris o poveste cu totul nouă, arătând țărilor islamiste cum să învingă imperiul aparent invincibil al statelor Unite și NATO. Iranul urmează să adere la Organizația de Cooperare din Shanghai, ca membru cu drepturi depline – o altă schimbare majoră. Talibanii au cultivat cu atenție relații bune cu principalii actori din Eurasia – Rusia, China, Pakistan, Iran și statele din Asia Centrală, de sub protecția Rusiei. Însă, orice intrigă americană are nevoie de un țap ispășitor. NATO tocmai a fost umilită în cimitirul imperiilor de către un grup de păstori de capre. Ce a rămas? Propagandă. Iată deci noul țap ispășitor: noua “axă a răului”. Axa este Taliban-Pakistan-China.

aljazeera – The US spent $2 trillion in Afghanistan – and for what? 2 trilioane dolari din taxele poporului american doar pt a se ajunge la prabusirea in 10 zile a unui regim păpușă super corupt. La tembelizoarele noastre se aude doar propaganda imperiului umilit, repetata obsesiv. Cine vorbeste in aceasta mass media despre costuri calculate de o Universitate americana? $1 trillion costuri militare – bani care au mers in mare parte in buzunarele firmelor producatoare de armament din usa, bani veniti din buzunarele poporului american platitor de taxe. Tot din buzunarele poporului american platitor de taxe, alte sume colosale $144 miliarde au mers pt “reconstructia” Afganistanului – adica au intrat in conturile unor firme, si ong-uri clientelare, in mana unor politicieni corupti din Afaganistan care au mimat patriotismul si democratia, tinuti la putere ca slugi ale complexului militaro-politic din us. Toata gargara, propaganda “anti-terorista” din mass media imperiului doar pt a justifica un jaf organizat, sa toace banii poporului platitor de taxe. (+alte cateva scopuri mai ascunse ..) Si mercenarii romani au fost alaturi de marele nostru aliat in ”lupta pt libertate si democratie”. Tocmai aceste sume colosale explica colapsul fulminant, aceste sume devalizate au dus la asa multa coruptie incat guvernul nu mai avea nici o credibilitate. Toti banii astia s-au dus in mainile unor ”elite” din US si unor elite in oglinda din guvernul afgan si din conducerea armatei afgane. Degeaba armata guvernului era de 4 ori mai numeroasa decat armata talibana, conducerea armatei si a guvernului au ajuns sa fie atat de corupte incat soldatii nici macar nu mai primeau solde sau hrana. Din cauza coruptiei increderea populatiei in armata si guvernul papusa au fost atat de mici incat populatia a preferat in masa sa riste “disciplina talibana”, care a fost cruda dura in regimul taliban vechi, dar care macar a oferit lipsa de coruptie si securitate, nimeni nu fura pe atunci pt ca sharia taia mainile hotilor. $88.3bn pt a “echipa si antrena” armata guvernului afgan. Talibanii in final au ajuns sa se inarmeze din depozite militare guvernamentale. Sa nu zica cineva ca sunt trompeta sputnik, prima oara m-am bucurat de cafteala incasata de imperiul sovietic rusnac, incasata in Afganistan tot de la acesti ”desculti primitivi”. Pur si simplu antipatizez ”elitele” de orice fel, fie ele din Moscova, Washington/New York, Kabul sau Bucuresti.Since 2001, the United States has spent $2.26 trillion in Afghanistan, the Costs of War Project at Brown University calculates – an investment that has yielded a chaotic, humiliating end to America’s longest war.

‘World has gone Covid-mad’: Afghans fleeing Taliban need negative PCR test to board now-suspended commercial flights out of Kabul !?!
evz.ro/fostul-presedinte-a-fugit-din-afganistan-cu-123-de-milioane-de-lire-sterline⁠ „În ceea ce privește prăbușirea regimului, acesta este caracterizat cel mai elocvent prin felul în care Ghani a fugit din Afganistan. A luat patru mașini pline de bani, oamenii să-i au încercat să îngrămădească banii rămași într-un elicopter, dar nu au încăput, așa că o parte din bani au rămas întinși pe asfaltul pistei”, susține purtătorul de cuvânt al ambasadei ruse la Kabul. Ambasada Afganistanului în Tadjikistan a cerut Interpol să solicite reținerea lui Ghani sub acuzația de furt din averea publică. De asemenea, ambasada afgană îi acuză de furt pe fostul consilier pentru securitate națională Hamdallah Mohib și pe politicianul Fazal Mahmood Fazli.
Ghani, cât și predecesorul său, Hamid Karzai, au fost acuzați pentru legăturile lor cu șefii milițiilor tribale, care sunt puternic implicați în traficul de heroină.

Merkel : “This is the biggest fiasco in NATO history.”

Leader of the free world. Niciodată un președinte american nu a spus atât de multe lucruri care sa fie contrazise de realitate într-un timp atât de scurt – este o frază care a fost repetată de nenumărate ori în ultimele câteva zile, pe măsură ce a devenit clar că realitatea din Afganistan a dat peste cap previziunile democratului și ale consilierilor săi. Graba de a retrage soldații americani din Afganistan fără a avea planuri de rezervă, abandonarea aliaților afgani care au ajutat trupele internaționale de-a lungul celor două decenii de prezență în regiune și incapacitatea administrației sale de a anticipa starea lamentabilă în care se află forțele de securitate locale, incapabile să se opună ofensivei rapide a talibanilor, au făcut ca decizia președintelui Joe Biden de ieșire din țara măcinată de război să se transforme într-un veritabil dezastru. Capitale de provincie care au căzut una după alta, dezertări în masă ale forțelor afgane, echipamente militare americane în valoare de miliarde de dolari capturate de talibani, un președinte care a fugit din țară,.. valuri de imigranți speriați ce vor ajunge în Europa,.. Afganistanul a (re)devenit o catastrofă de proporții inimaginabile. g4media.ro/analiza-vietnamul-lui-joe-biden

In timp ce Tembelizoarele noastre canta in cor dirijat o singura partitura, altii vorbesc de umilinta US. Defeat in Afghanistan a complete humiliation for the US. Since World War II, the US has failed to decisively win any major war, whether in Korea, Vietnam or Iraq. America’s longest war, which began in 2001, is ending in complete humiliation. This is Saigon in 1975 all over again, except the US withdrawal from Vietnam took place in 1972 and its puppet government managed to survive another three years. America’s puppet government in Kabul has fallen only four months after the announcement in April that the US would withdraw. It tells us that the Kabul government, and the American occupation, had only a tiny sliver of popular support. The successive puppet governments were rather inept and corrupt, garnering little or no confidence. The same applied to the armed forces. Despite outnumbering the Taliban four to one, corruption, nepotism and neglect reigned high, especially among the top brass. The Taliban’s blistering takeover of the country’s main cities was breathtaking in its speed and ease. The US, of course, is not alone in having failed to conquer Afghanistan. Down the ages many foreign powers have tried, including Britain and the Soviet Union. There has been speculation in the West that perhaps China might try its hand next. The chances of China being so stupid are zero. In fact, nothing better illustrates the fundamental difference between China and the US than their approach to Afghanistan.


g4media.ro/analiza-de-ce-armata-afgana-este-incapabila-sa-se-opuna-talibanilor-de-la-coruptia-generalizata-la-demoralizare-lipsa-hranei-si-soldatii-fantoma Experții citați de Foreign Policy au declarat că problema armatei afgane nu constă în instruirea sau echipamentele oferite de către SUA și aliați, ci în gestionarea necorespunzătoare de la nivel local, corupția generalizată și soldații demoralizați cărora le lipsește adesea voința de a lupta. Surse citate de Foreign Policy au declarat că poliția afgană nu a fost plătită de luni de zile de către Ministerul de Interne și că același lucru este valabil și pentru Ministerul Apărării. Potrivit informațiilor, forțele afgane nu sunt adesea aprovizionate cu arme adecvate, iar uneori nu beneficiază nici măcar de hrană sau apă. Un articol din New York Times a descris situația dificilă cu care s-a confruntat membrii unei unități de poliție care apăra Kandaharul: „Nu primiseră altceva decât cartofi sub diferite forme de câteva zile, iar foamea și oboseala i-au epuizat”.
Există, de asemenea, o lipsă generalizată de încredere în guvern, iar oficiali din mai multe provincii au declarat constant că nu vor lupta pentru a apăra guvernul președintelui Ashraf Ghani. „Problema legitimității este foarte importantă,” a afirmat Enayat Najafizada, fondatorul Institute of War and Peace Studies, o organizație de tip think-tank cu sediul în Kabul. El a spus că alegerile prezidențiale din 2020 care i-au oferit lui Ghani un al doilea mandat au fost considerate corupte, o acuzație care a fost valorificată de mașina de propagandă a talibanilor. Acest lucru, combinat cu delapidarea fondurilor de către oficiali corupți, a dus la intensificarea unui sentiment de neîncredere generalizată față de guvern.
În plus, talibanii au confiscat depozite de arme de la forțele afgane, care sunt adesea furnizate de țările occidentale. În acest sens, Justine Fleischner de la grupul Conflict Armament Research a afirmat că, deși forțele americane au plecat cu echipamentul lor „sofisticat,” ofensiva rapidă a talibană a permis islamiștilor să pună mâna pe „mașini, vehicule Humvee, arme de calibru mic și arme ușoare, precum și muniție.” Un ziarist de la Bild a postat pe Twitter mai multe fotografii care arată echipamente militare americane pe care au pus mâna talibanii pe Aeroportul Kunduz în această săptămână, inclusiv vehicule Mine-Resistant Ambush Protected (MRAP), drone ScanEagle și mașini Humvee. Înregistrări video postate de talibani pe rețelele de socializare au arătat și ele elicoptere capturate de la armată.

1# Americanii finanteaza grupurile cele mai extremiste (care erau si cele mai eficiente in lupta de guerila contra rusilor), nu i-a interesat nimic decat sa aiba rusii pierderi cat mai mari, ca sa se razbune astfel pe retragerea din vietnam ce a avut loc doar cu cativa ani inainte. Puteau sa sprijine si alte grupuri mai moderate daca ar fi vrut sa reconstruiasca un Afganistan mai democratic.
2# Dupa ce se retrag rusii unii din acesti warlords devin noi imbogatiti, duc intre ei razboi civil ani de zile pt influenta si afaceri.
3# Grupuri talibane ajung la putere sprijinite si de Pakistan, inlatura o parte din acesti warlords temporar apoi cad din cauza exceselor.
4# unii din warlords ca Dostum in Mazar Sharif revin la putere si fac afaceri cu americanii, constituind stalpi ai “regimului democratic afgan” sprijinit de USA.
5# 2021 noua revolutie talibana matura pe americani cu ai lor warlords. Pica si Dotsum, aici video viral cu opulenta din palatul lui. timesnownews.com/international/viral-video-taliban-fighters-invade-general-dostums-opulent-home-in-afghanistans-mazar-i-sharif⁠,
Dintre cei care au luptat contra rusilor, unii au ajuns warlords ce au purtat intre ei razboaie civile sa isi imparta teritoriile, s-au imbogatit si au ajuns “guvernatori locali” facand afaceri cu americanii. Ei bine toti acestia au ajuns sa fie tzinte ale talibanilor si acum pica prin “noua revolutie” talibana. Poate ca asta e o explicatie a ceea ce se intampla, poate ca acest ciclu este un nou razboi al “saracilor” contra “elitelor”. youtube Afghanistan: The Unknown Country (Full Documentary)
Da, primul regim taliban a avut excese, dar e si normal, la ce poti sa te astepti de la generatii care au crescut fara educatie, in saracie crunta, umbland desculti in creierii muntilor, plini de ura intr-o lupta crunta contra unor invadatori prea puternici. Sunt exact extremistii alesi de americani pt a lupta contra imperiului sovietic, atunci pe americani nu ii interesa nimic altceva decat sa aiba rusii pierderi cat mai mari, au ales grupurile cele mai feroce, cele mai extremiste, le-au inarmat finantat sa duca razboi de guerila contra rusilor, puteau sa sprijine si grupuri mai liberale, mai moderate dar aceste grupuri extremiste erau cele mai eficiente in razboiul de guerila contra rusilor. apoi duppa ce au plecat rusii la fel pe americani nu i-a interesat nimic, au lasat 5 ani la rand aceste grupuri sa se lupte intre ele intr-un razboi civil, warlords crescuti de americani s-au luptat intre ei pt a imparti zonele de influenta devenind noii imbogatiti. Si cu acesti warlords americanii au facut guvernul “democratic” care a cazut. Dupa cei 5 ani de razboi civil au ajuns la putere primii talibani care au instaurat ordine prin teroare/sharia, eliminand temporar o parte din warlords, cand talibanii au cazut unii din acesti warlords au ajunsi guvernatori ca Dostum in Mazar Sharif. youtube – return to kandahar
Privind la soldații americani, cu vehiculele lor blindate și cu elicoptere, ai impresia că ai în fața ochilor o armată foarte bogată, în comparație cu păstorii cu barbă lungă și cuțite ruginite. Ei bine, Statele Unite au cheltuit 80 de miliarde de dolari în douăzeci de ani de război pentru a instrui armata afgană, pentru a organiza ofițeri locali, trupe, polițiști și judecători; talibanii, în douăzeci de ani, au câștigat peste 120 de miliarde de dolari din opiu. Care a fost, până la urmă, armata cea bogată? g4media.ro/oroarea-nevazuta-din-afganistan-talibanii-noii-narcos-heroina-miliarde-si-geopolitica-cum-au-ajuns-luptatorii-islamisti-cei-mai-mari-producatori-si-distribuitori-de-doguri⁠

Posted in 2021, Big Business, Globalism Neoliberal, History | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Limes Porolissensis

youtube – The Roman watchtower from Ibăneşti
The Golden Krone Transylvania Resort team is rebuilding a roman tower and a dacian house.
Porolissum – ”capitala turismului sălăjan”
La Porolissum a existat o numeroasă comunitate siriană hmuzeuzalau.ro/lapidarium-3d
Sutoru Salaj Romania 4K
Drum Roman Șardu – Cubleșu
Turnurile Romane de pe Creasta Meseșana – map.cimec.ro/Mapserver
Modelul german – The German Limes Roadlimesstrasse.de
Posted in 2021, Dacia, Transylvania | Tagged , , , , | Leave a comment

Creasta Meseșului – Ziua Cânepii

O plimbare de 25km/zi este o mica lecție de istorie. Pentru omul modern moleșit de comfort / consumism, un marș de 25km cu 40kg în spate pare o corvoadă inacceptabilă. De ziua Cânepii am întâlnit la Gâlgăul Almașului pe cel care a refacut in urma cu cativa ani drumul lui Badea Cârțan până la Roma, a facut drumul de 2800km cu o medie de 25km pe zi. Legiunile romane care au cucerit Europa au facut astfel de marșuri în mod regulat.

facebook.com/ciobanasul - Când s-a născut în capul meu ideea refacerii călătoriei lui Badea Cârțan la Roma, credeam că voi face 1800 de kilometri, drumul cel mai scurt, prin Slovenia. Descoperind traseul real făcut de Badea, am dat kilometrajul peste cap. Cea mai bună prietenă a mea, din Torino, m-a întrebat când ajung acolo, ca să aibă timp să planifice un eveniment. -Prin octombrie! -Nu așa... trebuie să știu o dată mai exactă! Problema asta mi-a dat de gândit vreo doua zile... Am calculat din nou traseul care să treacă pe la toți cei care m-au invitat, mi-a ieșit că aveam de parcurs vreo 2800 kilometri. Aveam o experiență atunci de aproximativ 20 000 de kilometri merși pe jos. Din turul României îmi făcusem medii zilnice de mers. De exemplu, în primul an, timp de patru luni, am avut o medie de 22 kilometri pe zi. Cert e că, discutând cu mine(!), am fost de acord că îmi este accesibil să fac 25 de kilometri pe zi timp de două, trei luni. Am bătut asta în cuie, am luat numărul de kilometri și i-am împărțit la 25. Mi-au ieșit 112 zile. Uraaa! Dar cea mai frumoasă surpriză, pe care nu am anticipat-o niciodată, a fost ziua sosirii mele la Roma - 28 noiembrie! Adică aproape de 1 decembrie, Ziua României!

From the Summary in Observations on marching Roman Legionaries : The Roman Army had hit its sweet spot at a 15-mile (~25km) march a day. They’d force march on occasion, but this was rarely before battle. They wanted their soldiers rested before battle. The Roman legionary probably carried no more than 40 kg of clothing, equipment, food, arms and armour. A legionary in a typical campaigning day, marching on-road 29 km in approximately 7:30 h and building a temporary marching camp, probably expended between 5500 to 6000 kilocalories of energy. A typical legionary, body weight 80 kg, load weight 40 kg, had an on-road march velocity in the range of 4.59kph to 4.83kph, with the lower value being more likely to have been the more common velocity. Roman legionaries were expected to march for 7 to 9:30 h each day – these times were not exceptional, did not overly tire the soldiers, and would have been sustainable, that is, the norm for either on- or off-road marching. The legionary would require between 9 and 11 litres of water to avoid dehydration and heat stress.

Am făcut cu Leo o parte din Creasta Meseșului, cam 45km in 2 zile. Din Pasul Meseșului traseul Dungă Albastră în jos spre SV și traseul Dungă Roșie spre NE pâna la castrul roman.
”Local Legend” – 30.25km, 2:47:36, 867m Elevation – MTB fara motor!
Turnurile Romane de pe Creasta Meseșana – map.cimec.ro/Mapserver
Când am ajuns la Porolissum privind creasta – doar 8km, am avut o perspectiva frumoasă.
Pe culmea cea mai înaltă se văd în zare antenele Zalăului.
Ieșind din pădure de pe Creastă – panorama spre Porolissum / în dreapta, cariera in mijloc.
Dincolo de Măgura Stânii (716 m).
Vedere dinspre Treznea – Măgura Stânii (716 m) şi obârşia Văii Stâna
Aproape de Turnul Roman, de la care in ”30min” se ajunge la panorama castrului.
Din Turnul Roman a rămas doar o groapă.
De pe creastă se vede Zalăul.
Ce a mai rămas din ”marea pădure a Meseșului”.
Fabricat în Ro, uzat în Belgia, readus refăcut acasă.
Casa noastră 4 nopți – 2 la Gâlgăul Almașului.

O critica corecta a societății de azi se poate face doar de către cei care pot susține și soluții realiste. Sa arătăm ca se poate produce bunăstare în mediul rural printr-o noua economie sustenabila, bazata pe tradiții. Ca se poate trai bine fără capuseala.

Posted in 2021, Go, Transylvania | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Mitropolia Ungrovalahiei

Nikola German Creștinizmu a trecut prin măi multe fază. Primul, pănă-n veacul 4, prelungit pănă cînd a fost omărîte Albijancile dîn Franca, șă bogumilcile dîn Balcan. După ce să întroduce incviziția. La noi în sat sa păstrat bogumilzmu. Isus a fost pră acea perioadă pastor, cum îl au șî Români, cu carte în mînă.
Primul Nemanici, Srefan Prvovencani, a fost coronat dă papa în mănăstirea alu Păatru Asan. Asăneșto sint catolici. Iar pră vreame lu regele Dușan, cum papa na vrut să-l pună să foe țar, episcopia dîn Trnovo șî Ohrid să distansează dă papa. La ortodoxie trece chiniezul Lazar, după ce a murit ultimul Nemanici. Nemanici a fost catolici, da dăn 1346 să fac indepedenți, cînd a fost coronat țar Dușan. A devenit a treilea țar. La coronat Ionichie II, care a fost logofet, un feal dă șef a cabinetului, care devine patriarh. Dă aia patriarhul dă la Constantinopol pune blăstam pră episcopiele dă la Trnovo șî Ohrid. Popa Nicodim, cu văarul lui chinezul Lazar, trec la ortodpxie. Atunci să dărîmă bisericile dă pră vreamea lu Asăneșci, latine. La mine în sat a fost biserică dă pră vreame Asăneștilor, care e dărîmată cînd e făcută noauo manăstire dă pră vreame lui chinezul Lazar.
Uni începă istoria vlăsinească cu Nemanici, care dau pră Vlăsini robi la mănăstiri. Streceac nu e slavă, ie vlăsinească. Grîu care sa cosit, legat în snuopi, sa pus „în streceac”, așa sa numit adunațî snopi legațî la un luoc.
Moscopole, or Vlașco pole, e mult măi trziu. Iei a fost ortodoxși, șî aparțin mitropoliei Ungrovlajiei. Vlahi na fost în potriva Turcilor, pănă la Viena în 1683. Vlahi a colaborat cu Tuci încă dîn secolu 13. Dar cum a trecut cu Austriaci în 1683, sa făcut șă iei că a fost în potriva Turcilor. Dă ala Turci î-i alungă dîn Moscopole în 1766.
Sîrbi din Austria să țin dă biserica catolică, care a fost la Cosovo. Sv. Sava na fost nici o dată ortodox. Sv, Sava moare în Trnovo, unde e biserica catolică, după ce Geci declară că sunt ortodoxi.
Episkopia Belgradului a fost sub mitropolia Ungrvlahiei pănă în 1845, cănd trece sub subordinația patriarului dă la Constantinopol. (Biserica din Belgrad subordonata celei din Targoviste.) După legea ortodoxă, dă la al 8/tea adunare, numa biserica care are senat, adică guvern, poate fii idepedentă. Dă aia să fac noi mitropoli în 1886. Mitropolia Română, Sîrbă, Montenegreană, Bulgară. Că sunt state recunoscute.
Sf, Vineri, or Parasceva e mutată dă la Beligrad, în Constantinopol, șă ajunge în Iașî. Numa că Moldoveni schimbă biserica cu influența Rușilor după 1821. Iar în Vlakia a fenit fanarioțî. Srîbi nau stat idepedent pănă-n 1878.
E ștearsă acea istorie a mitropoliei Ungrovlahiei. Sîrbi nu recuonosc că a fost parte dîn acea biserică. Iei să leagă dă biserica catolică, care a fost la Nemanici. Cum șî Români îl fac pră A. Șaguna ortodox. Mitropolia Ungrovlahiei a fost dîn Trebinie, Bosnia, peste Montenegro, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Vlahia Moldova. După părarea a miea, Mitropolia Ungrovalahiei a fost condusă dîn Trgoviște.
Chniezul Lazar, cu popa Nicodim primesc Mitropolia Ungrovlahiei. Limba a fost slava, nu româna. Cînd a venit fanarioți, sa introdus limba grecă, iar cînd vine regele, în 1866. să șterge tote scrisule chirilice, șî se refac frescile șî scrisul. Primesc la conducere/ (asculta de) – probabil biserica Ungrovlaiei pănă în acel an, 1375, a fost catolică, legata de Roma. Asenești a fost catolici, dar în 1346, să distansază dă papa, cînd a fost coronat țarul Dușan. Iar Sîrbi se leagă da biserica dîn Cosovo, care a fost catolică în 1690. Banul dă la Severin,a fost pus dă regele Bela IV, adică catolic. Stefan Lazarevici cu Vlad Dracula sunt catolici. Poporul nare legătură cu bisericile. Pră acea vreame numa nobili merg la biserici.
Bisercile mici de lemn sunt dăn epoca cînd vin (in Transilvania) Armîni din Macedonia, după 1406, că nu le-a permis papa biserici dă piatră. Armîni vorbăsc limba maternă, asemănătoare cu a Vlăsinilor. Limba slavă șî limba grecă. Iei au bani, sunt negustori, șî fac bisercii. Au venit, dar a plecat măi departe, spre Rusia si Austria Ungaria.
Alex Imreh – elitele si conducerile (voievozi, bani, tari,..) au oscilat in functie de urgii, de valuri migratoare si cei care veneau sa ii cucereasca, aliante temporare cand cu ungurii, cand cu bizantinii, cand cu papa si normanzii cand impotriva lor, cand cu Roma, cand cu Constantinopole. Caloian a acceptat sa ”respecte” Roma cand a vrut insemnele de imparat de la papa. Iei aduc creștinizmul în Transilvania la Vlăsini.
Dar poporul a fost mai constant, iar cei mai izolati ca vlasinii sau momarlanii din Hateg au ramas semipagani. Valahii din Bosnia au ramas cu bogomilismul sau cu credinte vechi semi-pagane, fiind considerati si de ortodocsi si de catolici ca ”independenti”. Mare parte din teritoriu erau paduri – nobilii, migratorii, structurile ”feudale si statale” se perindau in vaile raurilor mari in timp ce la munte/paduri oamenii isi vadeua de credintele lor vechi, cu tipul de biserici mici de lemn pe care le iubesc eu aici in Transilvania.

Ungro-Vlahia sau Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în izvoarele grecești (Patriarhia de Constantinopol) și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungro-Vlahia, adică Valahia dinspre Ungaria. Înainte de secolul al XIV-lea, Valahia era denumită de popoarele din jur cu diverse nume:

  • Vlașco în sursele bulgare;
  • Vlașca (Влашка scris cu litere chirilice sau Vlaška scris cu litere latine) în sursele sârbești;
  • Havasalföld (șesul înzăpezit), în limba maghiară sau
  • Havaselve (Terra Transalpina) (pământurile de peste munți), tot în limba maghiară;
  • Eflak (derivat din vlah) în Imperiul Otoman.[necesită citare]

În anul 1202, regele Emeric al Ungariei a invadat Bulgaria, cucerind regiunile Belgrad, Braničevo (astăzi, Kostolac) și Niš, pe care le-a atribuit protejatului său la tronul SerbieiVukan Nemanjić). Caloian a răspuns cu un atac rapid în 1203, restaurându-l la putere pe fratele lui Vukan, Stefan Nemanjić în Serbia, după înfrângerea trupelor maghiare. O stare de război a continuat să persiste între Ungaria și țaratul vlaho-bulgar, fiind nevoie de intermedierea papei Inocențiu al III-lea pentru a se ajunge la un acord.

Papa Inocențiu al III-lea începuse un șir impresionant de schimburi de epistole cu Caloian încă din 1199, invitându-l să se ralieze Bisericii Catolice. Dornic să poarte titlul imperial și să restaureze prestigiul, bogăția și stăpânirile din timpul Primului Țarat Bulgar, Caloian a ridicat în 1202 problema trimiterii de către Statul Papal a coroanei imperiale și a sceptrului care fuseseră purtate de către conducătorii Simeon IPetru I și Samuil. În privința aderării la catolicism, Caloian a lăsat chestiunea deschisă, menținând speranțele lui Inocențiu al III-lea; de asemenea, solicita papei recunoașterea titlului patriarhal pentru conducătorul Bisericii bulgare.[5] Nedorind să ducă până acolo concesiile, papa Inocențiu l-a trimis in Bulgaria pe cardinalul Leon cu misiunea de a-l numi pe arhiepiscopul Vasile de Tărnovo doar ca primat al bulgarilor și vlahilor, iar pentru Ioniță Caloian a rezervat doar coroana regală, cu titulatura de rex Bulgarorum et Blachorum (rex Bulgarie et Blachie), iar nu pe cea imperială. Forțând nota, Caloian i-a răspuns suveranului pontif, mulțumindu-i pentru încoronarea imperială și pentru numirea patriarhului, făcându-se astfel că nu înțelege rangul la care îl ridicase papalitatea. De asemenea, regele bulgar îl asigura pe Inocențiu al III-lea că este dornic să îmbrățișeze ritul catolic.

Ioniță Caloian a fost căsătorit cu Ana de Cumania, membră a aristocrației cumane. După asasinarea lui Caloian, aceasta l-a luat de bărbat pe cumnatul și succesorul său, Borilă. Urmașii legitimi ai țarului ucis, Ioan Asan și Alexandru au fost nevoiți să părăsească țara în momentul în care Borilă a urcat pe tronul celui de Al Doilea Țarat Bulgar, mai întâi printre cumani, iar apoi la curtea cneazului de Halici.[3] 
La cererea lui Borila, o armată maghiară comandată de contele Ioachim de Sibiu i-a zdrobit pe rebelii care se impotrivau lui Borila și a asediat Vidinul.[4] În urma acestei intervenții, Borilă a trebuit să recunoască cedarea în favoarea Regatului Ungariei a regiunii Belgradului, ca preț pentru sprijinul acordat.
În 1211, Borilă a convocat un sinod bisericesc în capitala sa, Tărnovo, pentru condamnarea ereziei bogomilice, a cărei influență era din ce în ce mai pronunțată. Cam în aceeași perioadă, Borilă a negociat căsătoria fiicei sale vitrege, Maria (fiică naturală a lui Caloian) cu împăratul latin Henric I, trimițând-o la Constantinopol cu numeroase cadouri. Imediat după acest eveniment, Borilă însuși s-ar fi căsătorit cu una dintre fiicele regelui Andrei al II-lea al Ungariei, însă evidențele pentru această legătură matrimonială sunt sărace. O altă căsătorie aflată în proiectele țarului bulgar este cea dinte fiica sa și fiul aceluiași Andrei al II-lea, viitorul rege Béla al IV-lea al Ungariei; evenimentul, care urma să aibă în 1214, nu a putut fi dus la îndeplinire.
Alianța încheiată cu Imperiul Latin, Regatul Ungariei și Despotatul Epirului, l-a implicat pe Borilă într-un cnflict deschis cu regatul Serbiei, de asemenea încheiat cu un eșec pentru țarul Bulgariei. După moartea împăratului Henric I în 1216 și plecarea regelui Andrei al II-lea al Ungariei în Cruciada a cincea, Borilă s-a aflat în situația de a fi lipsit de sprijin extern consistent. Ca urmare, în 1217 sau 1218, vărul lui Borilă, Ioan Asan a revenit din exil și l-a înfrânt pe Borilă, care se închisese în Tărnovo. După un asediu de circa șapte luni, Borilă a fost nevoit să fugă, însă a fost capturat de către noul țar, Ioan Asan al II-lea, care l-a orbit și l-a închis într-o mănăstire.

The Bogomils called for a return to what they considered to be early spiritual teaching, rejecting the ecclesiastical hierarchy, and their primary political tendencies were resistance to the state and church authorities. Much of their literature has been lost or destroyed by the contemporary Christian Churches. Paulicianism began in the mid-7th century, whith Constantine of Mananalis in Armenia. Bogomilism was a Christian neo-Gnostic or dualist sect founded in the First Bulgarian Empire during the reign of Tsar Peter I in the 10th century.[1][2][3] They did not use the Christian cross, nor build churches, as they revered their gifted form and considered their body to be the temple. This gave rise to many forms of practice to cleanse oneself through purging,[clarification needed] fasting, celebrating and dancing. At the end of the 12th century Serbian Grand Prince Stefan Nemanja and the Serbian council deemed Bogomilism a heresy, and expelled them from the country. Large numbers, majority of Vlach origin, took refuge in Bosnia and Dalmatia where they were known under the name of Patarenes (Patareni).[7] The Bogomil “heresy” was a recurrent pretext for Hungarian rulers to declare crusades against Bosnia and extend their influence in the region. In 1252, Pope Innocent IV decided to put Bosnia’s bishop under the Hungarian Kalocsa jurisdiction. Such decision provoked the schism of the Bosnian Christians, who refused to submit to the Hungarians and broke off their relations with Rome.[24] In that way, an autonomous Bosnian Church came into being, in which some later saw a Bogomil or Cathar Church, while in reality no trace of Bogomilism, Catharism or dualism can be found in the original documents of the Bosnian Christians.[25] It has purportedly been said that, with the introduction of Ottoman rule, Bosnians were often more likely to convert to Islam since some of them were not adherents of either the Roman Catholic or Serb Orthodox churches. The Hungarians undertook many crusades against the heretics in Bosnia, but towards the close of the 15th century, the conquest of that country by the Turks put an end to their persecution.
Despre participarea românilor balcanici la revolta bogomililor şi a vlahilor de la Veliatova există diverse referinţe[2] [3] În 1205, paulicienii l-au sprijinit pe Ioan Asan, ducele vlahilor, să captureze oraşul Philippopolis. Urmele cetăţii Veliatova au dispărut în decursul timpului şi nu se mai cunoaşte locul bătăliei. Isidor Ieşan a scris că majoritatea sectanţilor erau vlahi; de asemenea, cei mai multi vlahi sectanţi s-au remarcat in Bosnia şi Herţegovina unde au lăsat multe monumente funerare fără cruce. Cei mai mulţi vlahi bogomili au fost înregistraţi, în documentele vremii, în Bosnia. In urma lor au rămas numeroase necropole cu lespezi decorate artistic dar fără semnul crucii. Marian Wenzel a scris că monumentele funerare au fost ridicate între secolele XI-XVI[4] perioadă care coincide cu bogomilismul vlahilor din Bosnia. Monumentele funerare ale vlahilor bogomili mai sunt vizibile şi astăzi atât in Bosnia cât şi în Croatia, Muntenegru si Serbia. O parte din bogomilii bulgari au ajuns în Banat în secolul XVII, unde sunt numiţi şi palkene sau palchene. Astăzi religia lor este romano-catolică. 


Biserica Bosniacă a fost o biserică creștină din Bosnia și Herțegovina medievală care era independentă și considerată eretică atât de ierarhiile catolice, cât și de cele ortodoxe.[1][2] Istoricii au legat în mod tradițional biserica de bogomilism, deși acest lucru a fost contestat și acum este respins de majoritatea cărturarilor. Adepții bisericii se numeau pur și simplu Krstjani („creștini”) sau Dobri Bošnjani („Buni bosniaci”). Organizarea și credințele bisericii sunt slab înțelese, deoarece puține documente au fost lăsate de membrii bisericii (sau prea multe au fost distruse sa se stearga istoria lor), iar biserica este cunoscută mai ales din scrierile unor surse externe – în primul rând din cele catolice.[3][2] Pietrele funerare monumentale denumite Stećak care au apărut în Bosnia și Herțegovina medievală, precum și în CroațiaSerbia și Muntenegru, au fost uneori identificate cu Biserica Bosniacă. Unii cercetători, ca de exemplu Šefik Bešlagić, resping asemenea afirmații.[4]
Aproximativ 60.000 de „steciţe” (prin epiteză) au fost repertoriate în teritoriul statului modern Bosnia şi Herţegovina şi încă 10.000 în Croaţia (4400), Muntenegru (3500) şi Serbia (2100). În general ele sunt grupate în 3300 de foste cimitire (necropole), unele fiind însă izolate, sau aflându-se câte două, trei. Necropolele nu corespund neapărat cu localităţile medievale, nici cu cele actuale. Peste 90% dintre steciţe sunt într-o stare avansată de degradare.[1][2] Apărută pe la jumătatea secolului al XII-lea, cu prima fază de expansiune în secolul al XIII-lea, construcţia acestor pietre funerare a ajuns la apogeu în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, înainte de a înceta în timpul stăpânirii otomane⁠(d) în primii ani ai secolului al XVI-lea.[1] Până la începutul secolului al XX-lea, terminologia era diversă, unii specialişti avansând termeni generali ca nadgrobni biljezi (pietre de mormânt) sau mramorje (marmure).[7] Termenul stećak este mai puţin frecvent în dialectele regionale şi nu are valoare etiologică[8]. Are o semantică incorectă şi contradictorie, deoarece derivă din verbul „a sta în picioare”, deşi cele de tip „cufăr” (sarcofag) la care se referă predominant sunt în poziţie orizontală, doar subtipul în formă de stâlp funerar sau cruce stă vertical; acest subtip vertical reprezintă mai puţin de 5% din numărul total de steciţe; în inscripţiile originare de pe ele sunt cel mai adesea numite kami („pietre”) (cămin), de unde unii specialişti au avansat termenul de kamik (pl. kamici) pentru toate formele de piatră, în timp ce stećak urma să le desemneze doar pe cele verticale.[19] Denumirile populare pentru zonele şi cimitirele cu stećci denotă respect şi admiraţie pentru dimensiunile, vârsta şi reprezentările lor: Divsko groblje (cimitirul uriaşilor), Mašete (pietre mari), Mramori/Mramorje ([blocuri de] marmură), Grčko groblje (cimitirul grecesc), Tursko groblje (cimitirul turcesc), Kaursko groblje (cimitirul ghiaur).
În Bosnia şi Herţegovina, potrivit UNESCO, au fost identificate „aproximativ 40.000 de cufere, 13.000 de lespezi, 5.500 de pietre funerare cu acoperiş, 2.500 de stâlpi/obeliscuri, 300 de cruci şi aproximativ 300 de pietre funerare de formă nedeterminată. Dintre acestea, peste 5.000 au decoraţiuni sculptate”.[11] Cronologia stabilită de Marian Wenzel⁠(d) consideră că ele s-au dezvoltat din pietrele funerare plate, cele mai vechi datând din 1220. O parte din stećci (384[34]) poartă inscripţii, majoritatea în alfabetul dispărut chirilic bosniac⁠(d), unele în scriere glagolitică şi latină⁠(d). Mai mulți specialiști cred că motivele și tradiția cultului indigen postum[44] demonstrează continuitatea vechiului simbolism balcanic precreștin din vremurile preistorice⁠(d) și cel al triburilor romanizate vlahe⁠(d).[45] .. cerbul totemic, procesiuni de tip hora, frunze de viță de vie și struguri, crini, stele (de multe ori cu șase colțuri) și, cel mai faimos, imaginea unui om cu mâna dreaptă ridicată, probabil, într-un gest de credință⁠(d).[26][39] Simbolismul lunii și stelei (Soarele), adesea găsite pe ele, ar putea fi urmărite la o combinație de credințe păgâne și creștine, [56] steaua în șase colțuri reprezentând Venus și împreună cu Luna, ar putea reprezenta „cununia astrală”,[57] sau chiar mitraismul⁠(d) Marian Wenzel, la un moment dat principala autoritate la nivel mondial în materie de artă și artifacte ale Bosniei și Herțegovinei medievale[83], un important cercetător al monumentelor funerare din Bosnia, a scris că monumentele funerare au fost ridicate între secolele al XI-lea și al XVI-lea, de către vlahii care trăiau în număr mare în Bosnia [70]. Alții consideră că forma de cufăr ar putea fi inspirată de casele romanești și gotice din orașele de coastă, iar forma cu acoperiș de sarcofagele medievale creștine sau de casele de lemn bosniace locale.[27] Concluzia lui Wenzel a sprijinit și afirmațiile altor istorici cum că ele reflectă un fenomen cultural regional și nu aparține unei anumite credințe religioase.[79][85]
Vlachs in Bosnia and Herzegovina practiced transhumance as herdsmen, shepherds and farmers. They traded livestock products. Vlach cheese was reputable because of its fat content and fetched high prices. With their caravans, Vlach carried out much of the traffic between inland and coastal cities such as Dubrovnik. The Vlachs from Herzegovina sometime plundered lands of Republic of Ragusa in the 14th and 15th century and grew rich by trade of goods between Ragusa and the mines of Bosnia.[21] Vlachs in the Bosnian state of Tvrtko I were considered as military element.[7] The relationship of Vlachian katuns and feudal holdings can be traced from the 14th century.[8]  In 1409, when Tvrtko I conquered parts of Rascia and Zeta they were located around 100 katuns. They were mentioned as “Vlachorum congregationes et cetus”.[1] In the area around Stolac and Zabljak were so many Vlachs that at the end of the 15th century the territory was as Donji Vlasi (Lower Vlachs).[6]
Documents by Republic of Ragusa about trade with Bosnian lands mention Vlachi et Bosgnani. In the 14th century documents, they are treated as shepherds from mountains that separate Croatia and Bosnia.[14] It is argued that some group of Vlachs in the 14th century migrated to Zagora and Cetina county in Croatia, followed by the sudden appearance of stećaks in the territory they lived.[15] 16] At a time of social unrest, the Vlachs often fled to the area of Ragusa or Kotor, served in the military of Ragusa during the Ottoman threat, and when most of Herzegovina was occupied by the Ottomans by 1472, once again fled to Ragusan territory.[18] There were too many arrivals and departures to determine which is percentage of Vlach ancestors of Bosnian Serbs since the Vlachs did not only contribute to the growth of the Serbian population, Vlachs mostly in Croatia converted to the Catholic faith, and many of them in Bosnia converted to Islam.[51]
Vlachs lived in small villages called katun whose chieftain were titled katunar. Around them they placed guards: guard stations were called varde/vardišta.[37] They practiced transhumance as herdsmen and shepherds, and became agricultural when settled permanently. They exported livestock products; animal skin, wool, cheese, butter and dried meat. Other exports included honey and wood. The Vlach cheese was reputable because of fat, and in 1325 sold one libra for 10 folars compared to other cheese that sold for 8 folars. In 1420 Vlach cheese was sold for 15 folars.[18] With their caravans, led by kramar,[18] mostly composed of horses numbering between 10–100, they conducted a large part of the trade between inland and coastal cities.[1][6][21] Their military tradition and mobile lifestyle was used by the Bosnian lords and later by the Ottomans.[21] These traits changed very little over the centuries.[21]The emergence of the stećaks and their symbolism in Bosnia and Herzegovina by the scholars is often related to Vlachian communities.[21][38][39]

MITROPOLIA DE KARLOWITZ ŞI RELAŢIILE SÂRBO-ROMÂNE DIN CUPRINSUL MONARHIEI HABSBURGICE – Relaţii bisericeşti mai intense încep cu Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, sosit din Serbia, a înfăptuit organizarea vieţii mănăstireşti din Muntenia. Se pare că, după autorul Đorđe Sp. Radojčić, ar fi fost de origine din Prilepac şi în raporturi de rudenie cu cneazul Lazăr. După ce a pus temelie mănăstirilor Vratna şi Manastirica din Valea Timocului (Negotinska krajina), a trecut Dunărea şi a dat fiinţă mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, cu sprijin de la domnii români Vladislav–Vlaicu (1364–1377) şi Radu Întâiul (1377–1383), păstorindu-le până la moarte, survenită în 1406, bucurându-se şi de suportul domnitorului Munteniei, Mircea cel Bătrân.
Noua etapă în relaţiile bisericeşti sârbo-române începe odată cu primul deceniu al veacului al XVI-lea, când sosesc în Muntenia doi ieromonahi sârbi, Maksim Branković şi Makarie. Maksim
Branković, fiu al ultimului despot sârb independent Stevan (1458), a pornit spre ţinuturile valahe probabil în anul 1504, la chemarea voievodului Radu cel Mare (1495–1508), ajungând mitropolit al Munteniei (1505–1508) şi totodată însărcinat cu delicate „misiuni diplomatice” pentru acest domnitor creştin. Maksim Branković a avut şi alte motive pentru care să părăsească ţinutul Srem (Sirmiu). În urma morţii din 1502 a despotului Jovan Branković, fratele său mai tânăr şi când titulatura de despot sârb s-a transmis, urmare a căsătoriei văduvei sale cu nobilul croat Ivan Berislav, călugărul Maksim a pornit în pelerinaj în alte ţinuturi ortodoxe. Cam în aceeaşi vreme şi ieromonahul Makarie din Muntenegru, care încă la Cetinje a tipărit mai multe cărţi, a devenit primul tipograf de cărţi liturgice pe pământ românesc, la Târgovişte, cu Liturghierul (1508), Ochtoihul (1510) şi Tetraevangheliarul (1512). Sunt redactate în slavă veche, de redacţie medio-bulgară. După revenirea lui Maksim în Srem, Makarie a fost ales Mitropolit al Ugro-vlahiei (Munteniei), ca urmare a desemnării noului domnitor la 1512, în persoana lui Neagoe Basarab (1512–1521), al cărui sfetnic apropiat a şi devenit. E consemnată sfinţirea de către acesta a mănăstirii Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab. Neagoe Basarab a fost şi cel de-al doilea protector al Bisericii ortodoxe sârbe, soţia sa doamna Despina era fiica despotului Jovan Branković şi prin urmare nepoată de frate a mitropolitului Maksim.
Dintre domnitorii moldavi cel mai însemnat ctitor s-a dovedit Petru Rareş, a cărui doamnă era o sârboaică, Jelena. Numele său se regăseşte în pomelnicele mănăstirilor Krušedol, Sopoćani, Lesnovo şi bineînţeles şi la Hilandar. Multe din cărţile de cult tipărite în Țările Române au ajuns astfel şi în mănăstirile sârbeşti.
În concluzie, până la restabilirea stării de normalitate din Biserica ortodoxă sârbă, respectiv restaurarea Patriarhiei de la Peć (1557), românii au avut o contribuţie majoră, de însemnătate excepţională, pentru ocrotirea şi păstrarea ierarhiei bisericeşti la sârbi, ajutând cu osebire şi mănăstirile sârbeşti.
Trebuie să amintim aici şi faptul că la mijlocul veacului al XVI-lea din Serbia au sosit în Țările Române doi noi tipografi: „logotetul” Dimitrije Ljubović şi ieromonahul Mojsej. În „cetatea de scaun” a Târgoviştei aceştia au tipărit Molitvenicul slavon (1544–1545), Apostolul (1546–1547), un Antologhion (Mineu) şi un Tetraevangheliar. Logotetul Ljubović i-a instruit pe primii maeştri tipografi rromâni, care i-au continuat apoi munca.

cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/mitropolia-ungrovlahiei Românii – continuatorii Romaniei – Paradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală. Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome. Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană. Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi în cele din urmă, zadarnic.
Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie. Bizantinii şi-au numit ţara „Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romană”), în acest fel, am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .
Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român, este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271-275). Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului. Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al Imperiului Bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim. Potrivit istoricului eclesiastic Socrate (Socrate Scolasticul), un istoric creștin de limbă greacă, născut la Constantinopol în jurul anului 380 și mort în jurul anului 450, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi, a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei. Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin construcţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne. Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă. În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească. Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor. În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava. Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română.
În 1185-1186, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat româno-bulgar cu capitala la Târgovişte. Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a  recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma.
În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul. Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state. În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată. Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.
După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei. Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint. 
Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”. Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.
Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească. În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă  moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal.
Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată.
Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei.
În 1453 cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi.
În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea. După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin. La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.

Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea)  Bisericii şi “potestas” (puterea)  Statului. Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică.
Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor), nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă. Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”. Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii.
În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa. În 1865 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care este recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.
Imperiul Bizantin, a reprezentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.
Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar.
Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele. Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare. Într-adevăr, Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă.
Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin. Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc.
Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ. Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.

Posted in 2021, Archeology of symbols, ethnogenesis, History, ProtoCrestinism, Vlachs | Tagged , , | 1 Comment

Rumâna – Rrămân – Old Lingua Franca

Tatăl Nostru în limba ”Bessi” (!?)

Ion Ionescu Asta (”bessi”) este in limba romană vorbita de țiganii băieși din Ungaria.

Tatăl Nostru în Limba Sardă

wiki/Substrate_in_Romanian, wiki/Vulgar_Latin, wiki/Common_Romanian, wiki/Eastern_Romance_languages, wiki/Dalmatian_language, wiki/Aromanian_language – rrămân, wiki/Old_Occitanaleximreh.wordpress.com/franta-a-fost-romanofona

Common Romanian (româna comună), also known as Ancient Romanian (străromâna), Balkan Latin or Proto-Romanian, is a hypothetical and unattested Romance language considered to have been spoken by the ancestors of today’s Romanians and related Balkan Latin peoples (Vlachs) between the 7th or 8th centuries AD[1] and the 10th or 11th centuries AD.[2] The Jireček Line (CzechJirečkova linie) is a conceptual boundary through the ancient Balkans that divides the influence of the Latin (in the north) and Greek (in the south) languages in the Roman Empire from antiquity until the 4th century. A possible rough outline of it goes from near the city of Laç in modern Albania to Serdica (now Sofia, in Bulgaria) and then follows the Balkan Mountains to Odessus (Varna) on the Black Sea. This line is important in establishing the area where the RomanianAromanianMegleno-Romanian and Albanian people formed (see Origin of the Romanians and Origin of the Albanians). It was originally used by Czech historian Konstantin Jireček in 1911 in a history of the Slavic people. The placement of the line is based on archaeological findings. Most of the inscriptions found to the north of it are written in Latin, and most of the inscriptions found to the south of it are in Greek.

The early 19th-century French linguist Raynouard is often regarded as the father of modern Romance philology. Observing that the Romance languages have many features in common that are not found in Latin, at least not in “proper” or Classical Latin, he concluded that the former must have all had some common ancestor (which he believed most closely resembled Old Occitan) that replaced Latin some time before the year 1000. This he dubbed la langue romane or ‘the Roman language’.[4]
The Eastern Romance languages[1] are a group of Romance languages. Today, the group consists of the Daco-Romance[1] subgroup which comprises the Romanian language (Daco-Romanian), Aromanian language (Macedo-Romanian) and two other related minor languages, Megleno-Romanian, and Istro-Romanian; and the Castelmezzano dialect, in southern Italy.[2][3][4] Some classifications also include the extinct Dalmatian language (otherwise included in the Italo-Dalmatian group) as part of the Daco-Romance subgroup,[5][6][7] considering Dalmatian a bridge between Italian and Romanian.[8][9] According to the official theory regarding the origin of the Eastern Romance languages, they developed from the local Vulgar Latin spoken in the region of the Balkans. That there is a connection between the Vulgar Latin and the Paleo-Balkan languages spoken in the area is a certainty. Taking into consideration the geographical area where these languages are spoken and the fact that there is not much information about the Paleo-Balkan languages, it is considered that the substratal of the Eastern Romance languages should be the ancient Thracian and Dacian.

The Aromanian language (rrãmãneshtiarmãneashti, or armãneshce), also known as Macedo-Romanian or Vlach, is an Eastern Romance language, similar to Megleno-RomanianIstro-Romanian and Romanian,[3] spoken in Southeastern Europe. Its speakers are called Aromanians or Vlachs (a broader term and an exonym in widespread use to define Romance communities in the Balkans). Some scholars, mostly Romanian ones, consider Aromanian a dialect of Romanian.
Aromanian shares many features with modern Romanian, including similar morphology and syntax, as well as a large common vocabulary. An important source of dissimilarity between Romanian and Aromanian is the adstratum languages (external influences); whereas Romanian has been influenced to a greater extent by the Slavic languages, Aromanian has been more influenced by Greek, with which it has been in close contact throughout its history. Aromanian verbs are classified in four conjugations.
Whereas in Romanian the pluperfect (past perfect) is formed synthetically (as in literary Portuguese), Aromanian uses a periphrastic construction with the auxiliary verb am (have) as the imperfect (aviam) and the past participle, as in Spanish and French, except that French replaces avoir (have) with être (be) for some intransitive verbs. Aromanian shares this feature with Meglenian as well as other languages in the Balkan language area.

Examples and indicates the conjugation of the corresponding verbs in Romanian.[17]
The future tense is formed using an auxiliary invariable particle “u” or “va” and the subjunctive mood.

Dalmatian evolved from the vulgar Latin of the Illyro-Romans. It was spoken on the Dalmatian coast from Fiume (now Rijeka) as far south as Cattaro (Kotor) in Montenegro. Speakers lived mainly in the coastal towns of Jadera (Zadar), Tragurium (Trogir), Spalatum[7] (Split), Ragusa (Dubrovnik) and Acruvium (Kotor), and also on the islands of Curicta (Krk), Crepsa (Cres) and Arba (Rab). Almost every city developed its own dialect, but the most important dialects that are known of were Vegliot, a northern dialect spoken on the island of Curicta, and Ragusan, a southern dialect spoken in and around Ragusa (Dubrovnik).[citation needed]

In 1897, the scholar Matteo Bartoli, himself a native of nearby Istria, visited a burbur (‘barber’ in Dalmatian) Tuone Udaina (Italian: Antonio Udina), the last speaker of any Dalmatian dialect, to study his language, writing down approximately 2,800 words, stories, and accounts of his life, which were published in a book that has provided much information on the vocabulary, phonology, and grammar of the language.

Among the similarities with Balkan Romance languages, some phonemic shifts can be found among the Romance languages only in Dalmatian and Balkan Romance. These evolutions show that the Dalmatian may be more related to the Balkan Romance than to the Italo Romance (Italo Dalmatian).[13][14][15] In addition there are some Romance words that are unique to Balkan Romance and Dalmatian. For example jualb (white), basalca (church) and inteliguar (understand) correspond to the Romanian albbiserică and intelege instead of the Italian biancochiesa and capire.[13][14][15]

aleximreh.wordpress.com/franta-a-fost-romanofona Prin Franţa românofonă înţelegem că, din cele mai vechi timpuri, locuitorii  care s-au succedat pe teritoriul care azi se numeşte Franţa, sau pe zone importante din acesta,   comunicau   între   ei   folosind   cuvintele   limbii   române populare, ŢĂRĂNEŞTI, în fraze compuse după tipicul limbii române, folosind gramatica limbii române actuale şi dintotdeauna. Prezenta lucrare reprezintă rodul unei cercetări ştiinţifice, desfăşurată, cu rigoare, de-a lungul multor ani şi, sperăm, argumentele, faptele pe care le invocăm nu pot fi contestate. Cu timpul, limba vorbită pe teritoriul Franţei actuale, care în vechime se numea rumân, roman, rumanesca, romanescă etc., s-a modificat, prin alterări succesive.
Odată cu apariţia învăţământului de tip şcolar, a textelor scrise, se formează în Franţa o elită intelectuală, insuficient informată, ai cărei mentori erau preoţii, pentru care latina se bucura de o autoritate deosebită, în primul rând ca limbă a religiei pe care o slujeau. Din ignoranţă, din lene intelectuală, din dispreţ pentru limba populară, pe care o supseseră odată cu laptele la sânul mamei, pe principiul găina vecinului e mai grasă, au preluat masiv cuvinte latineşti cu care au înlocuit cuvintele străvechi ale limbii populare, naturale, strămoşeşti. “Dumnezeu, care nu poate face altfel decât biserica catolică, vorbeşte aproximativ latineşte în franceză…” (74.1, p. 526).
Se ajunge la un conglomerat hibrid, diform, o caricatură lingvistică asupra căreia se exercită părerile tuturor: poeţi, grămătici, filosofi, sacerdoţi, funcţionari ai statului etc. In toată această vânzoleală lingvistică, limbii populare i se cântă, încet, dar sigur, prohodul. Astfel, limba populară de pe teritoriul Franţei a decedat cu forme în regulă, fiind înlocuită, prin şcoală şi mass-media, cu “limba regelui” (1), o latino-franceză, operă de cabinet, de bibliotecă, de salon, de mănăstire, o creaţie artificială, cea mai recentă alcătuire printre limbile europene.
In lunga perioadă de maslu lingvistic, de tranziţie, s-au scris mii de texte în limba amestecată care azi este numită “franceză veche”, care nu era o limbă în adevăratul înţeles al cuvîntului, cel de azi, “mais un ensemble des dialectes de la France du Nord, n’étant pas non plus un état de langue” (13, p. IX). Limba textelor scrise în această franceză “veche” este ininteligibilă pentru vorbitorul de limbă franceză de azi. Ca urmare, textele din aşa-zisa franceză veche sînt traduse în franceză! A se vedea repertoriul editurii H. Champion “Les classiques de l’histoire de France au moyen age”. Semnalăm, că aceste texte sînt mai curând înţelese de un român cunoscător al francezei. De exemplu, în cercetarea pe care am întreprins-o în textele de franceză veche noi ne-am descurcat cu puţine dificultăţi, reuşind de multe ori să parcurgem pagini întregi, să le înţelegem, fără a simţi nevoia să apelăm la traducerea în franceza contemporană, evident, când o aveam.
Deşi “franceza” populară, de fapt limba romanescă, vorbită pe teritoriul  Franţei, a dispărut, mai ales datorită capriciilor “intelectualităţii”, a culturnicilor francezi (les savantasses, 86, p. 401), o parte din cuvintele acesteia s-au conservat în proverbe şi expresii populare, au pătruns în texte scrise în “franceza veche” unde reprezintă repere ale unei realităţi dispărută de multă vreme. Deci, pentru a scoate la lumină această realitate, neştiută şi nebănuită, noi am recurs la arheologie lingvistică cu ajutorul căreia am identificat sute de fapte de limbă, care reprezintă tot atâtea dovezi în sprijinul tezei pe care o susţinem, nouă în toate resorturile, din care ne propunem să prezentăm, pentru moment, un rezumat.
Unii istorici ai limbii franceze, cei lucizi, ne referim în principal la F. Brunot, la A. Meillet etc. au constatat latinizarea forţată a limbii “franceze” populare şi au ilustrat-o cu numeroase fapte de limbă. Mai mult, şi-au dat seama de sărăcia lexicală a limbii franceze contemporane, dar, după cât se pare, n-au observat, sau nu s-au revoltat de lipsa ei de plasticitate, de absenţa aproape completă a sinonimiei, de lipsa de elasticitate a formulelor ei prefabricate, parcă scoase din “planetele” unui flaşnetar naţional de către un papagal tocmit în acest scop. Cu toate acestea, nici istoricii citaţi n-au mers mai departe, să caute explicaţii, să afle de ce lucrurile stau aşa, fiind, se pare, prea respectuoşi faţă de dogmele “ştiinţifice”.
De la Descartes, nimeni nu se mai îndoieşte în Franţa. Toţi ştiu “adevămil” (=dogma). Nimeni nu mai e curios să afle temeiurile “adevărului” în care crede şi pe care-l slujeşte, să încerce cu spiritul său critic veracitatea dogmelor “ştiinţifice”. Toţi ştiinţificii fac politică, sînt măcinaţi de incertitudinile ei, vor să aibă linişte măcar din partea zonei ştiinţifice, profesionale, a spiritului lor. Pentru că orice cercetare, orice supunere a dogmelor la acţiunea spiritului critic, poate duce la clătinarea credinţei în dogmă, însoţită de deplasarea conştiinţei teoretice a insului către zona supărătoare a incertitudinii. Pentru liniştea sa, fiecare ins are nevoie de nişte certitudini personale, care se constituie într-o mecanică exis tenţială, comodă, dar gratuită, lipsită de sens, de perspectivă. In acest context, dogma “ştiinţifică” este cea mai la îndemână, este o oază de “siguranţă”. Nu spulberaţi, ci cultivaţi dogmele, chiar dacă viaţa ştiinţifică tinde să devină religie, pare să fie lozinca cea mai răspândită azi.
Faptele de limbă cu care vom ilustra şi argumenta teza au formă identică sau foarte apropiată şi acelaşi înţeles atât în română cât şi în franceză, cum se va constata. Nu ne-a fost la îndemână decât un număr restrâns de colecţii de proverbe şi de texte scrise în aşa-zisa franceză veche (probabil sub 10% din totalul celor cunoscute), cele menţionate în bibliografie. Aceasta ne permite să sperăm că dacă am fi dispus de un număr mai mare de texte medievale în “franceza veche” am fi identificat un număr mai mare de cuvinte ale limbii române ŢĂRĂNEŞTI. Şi aşa, peste 400 cuvinte, jumătate din lexicul oricărei limbi ţărăneşti, reprezintă faptic un argument peste care nu se poate trece.

Under Roman rule, most of Occitania was known as Aquitania,[8] the earlier conquered territories were known as Provincia Romana (see modern Provence), while the northern provinces of what is now France were called Gallia (Gaul)
aleximreh.wordpress.com/occitania Occitania are o lunga istorie, o lunga continuitate latina, oarecum ca si in Romania. Insa spre deosebire de Balcani gotii au pastrat cultura romana, partea asta din Europa a fost mai bine ferita de valurile istoriei, pina aici nu au ajuns hunii, mongolii, arabii, turcii si nici nu a mai fost teatru de razboi de multe sute de ani.
Putini stiu ca pina nu demult in Franta se vorbea cam peste tot patoise, adica dialectele locale, mult diferite de franceza culta, in sud asta era mai pronuntat, dialectele locale erau toate din radacina mult diferita de franceza teutonica/normanda din nord.
Practic sudul Frantei, tara diferita de partea de nord, a fost invadata, cotropita de cei din nord sub pretext religios. Catharii erau ca moralitate superiori aristocratiei catolice din nord, ca sa nu mai vorbim de coruptia si excesele scandaloase din Roma. Au fost considerati eretici si s-a facut ‘cruciada’ impotriva lor, o cucerire cu multa varsare de singe, un fel de epurare etnica cu macelarirea populatiei cathare. Cetatile cathare din apropierea Pirineilor sint si acum o epopee.

aleximreh.wordpress.com/the-genocide-of-the-old-scythian-writing-ordered-by-the-popes Beginning with King St. István, all the kings – with the exception of King Mátyás in the 15th century !! – accepted the orders of the Roman Pope to destroy the so called pagan culture.

Posted in 2021, Etnogeneza Rumânilor, Limba romînă, Linguistic Archeology | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Vlasinii – Ius Valahicum

Mircea Cel Batran a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia…” Localizarea Podunaviei în zona Timocului a fost susținută și în lucrări recente[38][39] În Timoc trăiau mulți români ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași în Timoc de către Mircea cel Bătrân. Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. 

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia. Dintre nepoţii lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să şi domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa şi probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiţi istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.[18] Un eveniment important legat de domnia lui Radu I îl reprezintă aducerea moaștelor sfintei mucenice Filofteia, de la Tîrnovo (Țaratul Bulgar, la Argeș fapt petrecut în preajma anului 1384 [un an după moartea sa?!], când scena este imortalizată pe pereții bisericii domnești de la Curtea de Argeș.
Un aspect interesant privitor la Radu I îl reprezintă includerea intre titlurile sale pe acela de stapanitor al țaratului de Vidin. La baza acestei teorii ar sta o inscripție ilizibilă de pe zidurile bisericii domnești de la Curtea de Argeș, în care unii cercetători au identificat titulatura voievodală „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului“. Într-adevăr, relațiile erau încordate între domnitorii munteni Vladislav I, Radu I și țarul bulgar de la Târnovo Ioan Șișman datorită sprijinului acordat de aceștia vărului si cumnatului lor Ioan Strațimir țarul de la Vidin, căruia sora lor, Ana îi era soție [1]. Ivan Srațimir era în același timp fiul Teodorei Basarab, sora domnitorului Nicolae Alexandru și, deci, cei trei conducători erau veri primari. Șișman și Srațimir erau ambii fii ai țarului Ivan Alexandru, dar din căsătorii diferite și se aflau in conflict pentru moștenirea părintelui lor [2]. Vladislav I e cel care a eliberat in 1369 Vidinul intrat sub stapanire ungară în 1365 [3], cedându-l ulterior stăpânului firesc Ioan Srațimir. Este posibil ca Radu I sa fi adaugat acest titlu in virtutea sprijinului pe care a continuat sa il ofere lui Srațimir.

Vladislav I (n. 1325 – d. 1377[1]) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, oștile maghiare au atacat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Srațimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare.
Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 – c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 – c. 1377). 

Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară asenidă prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu puțin înainte de 1322 cu țarul Ivan Alexandru. În 1323Mihail unchiul lui Ivan Alexandru a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I[18][19]. Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor. În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească[25]. În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac). În urma campaniei din jurul anilor 13431345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu ocupația rusească din 1812[32].

Rostislav Mikhailovich (HungarianRosztyiszláv,[1] Bulgarian and Russian: Ростислав Михайлович) (after 1210[2] / c. 1225[3] – 1262)[4] was a Rus’ prince (a member of the Rurik dynasty), and a dignitary in the Kingdom of Hungary.[1] He was prince of Novgorod (1230), of Halych (1236–1237, 1241–1242), of Lutsk (1240), and of Chernigov (1241–1242).[2] When he could not strengthen his rule in Halych, he went to the court of King Béla IV of Hungary, and married the king’s daughter, Anna.[1] He was the Ban of Slavonia (1247–1248), and later he became the first Duke of Macsó (after 1248–1262), and thus he governed the southern parts of the kingdom.[1] In 1257 he attacked the Bulgarian capital of Tarnovo, but failed to take it, so he retreated to Vidin where he established himself, claiming the title of Tsar of Bulgaria, and the Hungarians recognized him with this title.[1] Tsardom of Vidin was historically known as Bdin. A historical Romanian name of the city is Diiu. When Slavs settled in the area, they called the town Badin (Bădin) or Bdin, where the modern name comes from. Vidin’s main landmark, the Baba Vida fortress, was built in the period from the 10th to the 14th century. In the Middle Ages Vidin used to be an important Bulgarian city, a bishop seat and capital of a large province. Between 971 and 976 the town was the center of Samuil‘s possessions while his brothers ruled to the south. In 1003 Vidin was seized by Basil II after an eight-month siege because of the betrayal of the local bishop. Its importance once again rose during the Second Bulgarian Empire (1185–1422) and its despots were influential figures in the Empire and were on several occasions chosen for Emperors. From the mid 13th century it was ruled by the Shishman family. By early 1290s Serbia expanded towards the vicinity of Vidin. In 1356, Bulgarian Tsar Ivan Alexander isolated Vidin from the Bulgarian monarchy and appointed his son Ivan Stratsimir (1356–1396) as absolute ruler of Vidin’s new city-state – the Tsardom of Vidin (Bdin / Badin).

During the rule of Mauricius Tiberius, the Slavs devastated Dobruja, destroying the cities of Dorostolon, Zaldapa and Tropaeum. In 591/593, Byzantine general Priscus tried to stop invasions, attacking and defeating the Slavs under Ardagast in the north of the province. In 602 during the mutiny of the Byzantine army in the Balkans under Phocas, a large mass of Slavs crossed the Danube, settling south of the Danube. Some of the earliest Slavic settlements to the south of Danube have been discovered in Dobruja, near the villages of PopinaGarvăn and Nova Cherna. They have been dated to the end of the 6th and the beginning of the 7th centuries.[31] In 895, Magyar tribes from Budjak invaded Dobruja and northeastern Bulgaria. Byzantines under John I Tzimisces reconquered Dobruja in 971. In the spring of 1036, an invasion of the Pecheneg devastated large parts of the region,[59] destroying the forts at Capidava and Dervent, and burning the settlement of Dinogeţia. In 1046 the Byzantines accepted the Pecheneg under Kegen settling in Paristrion as foederati.[60] The Pecheneg dominated the region until 1059, when Isaac I Komnenos reconquered Dobruja. In 1064, an invasion by the Oghuz Turks affected the region. The Cumans moved into Dobruja in 1094 and were influential in the region until the advent of the Ottoman Empire.[64] In 1187 the Byzantines lost control of Dobruja to the restored Bulgarian Empire. In 1241, the first Tatar groups, under Kadan, invaded Dobruja starting a century long history of turmoil in the region.[65] Around 1263–64, Byzantine Emperor Michael VIII Palaeologus gave permission to Sultan Kaykaus II to settle in the area with a group of Seljuk Turks from Anatolia.[66] A missionary Turkish mysticSarı Saltuk, was the spiritual leader of this group.[67]

In the second part of the 13th century, the Turco–Mongolian Golden Horde Empire continuously raided and plundered Dobruja.[75]  The inability of the Bulgarian authorities to cope with the numerous raids became the main reason for the uprising, led by Ivailo (1277–1280), that broke out in eastern Bulgaria.[76] Ivailo’s army defeated the Tatars, who were forced to leave the Bulgarian territory; he next outed Constantine Tikh’s army, and Ivailo was crowned Emperor of Bulgaria.  In 1280 the Bulgarian nobility, which feared the growing influence of the peasant emperor, organised a coup. Ivailo had to flee to his enemy the Tatar Nogai Khan, who later killed him.[78] Between 1352 and 1359, with the collapse of Golden Horde rule in Northern Dobruja, a new state appeared. It was controlled by Tatar prince Demetrius, who claimed to be the protector of the river mouths of the Danube.[85] In 1368, after the death of prince Demetrius, Dobrotitsa was recognised as ruler by Pangalia and other cities on the right bank of the Danube. In 1369, together with Vladislav I of Wallachia, Dobrotitsa helped Prince Stratsimir to win back the throne of Vidin. Between 1370 and 1375, allied with Venice, Dobritsia challenged Genoese power in the Black Sea. In 1376, he tried to impose his son-in law, Michael, as Emperor of Trebizond, but was unsuccessful. Dobrotitsa supported John V Palaeologus against his son Andronicus IV Palaeologus. In 1379, the Dobrujan fleet participated in the blockade of Constantinople, fighting with the Genoese fleet. In 1386, Dobrotitsa died and was succeeded by Ivanko/Ioankos. That same year he accepted a peace agreement with Murad I and in 1387 signed a commercial treaty with Genoa. Ivanko was killed in 1388 during the expedition of Ottoman Grand Vizier Çandarli Ali Pasha against Tarnovo and Dristra. The expedition brought most of the Dobrujan forts under Turkish rule. In 1388/1389 Dobruja (Terrae Dobrodicii—as mentioned in a document from 1390) and Dristra (Dârstor) came under the control of Mircea the Elder, ruler of Wallachia, who defeated the Ottoman Grand Vizier. Ottoman Sultan Bayezid I conquered the southern part of the territory in 1393, attacking Mircea one year later, but without success. In the spring of 1395 Mircea regained the lost Dobrujan territories, with the help of his Hungarian allies. After Mircea’s death in 1418, his son Mihail I fought against the amplified Ottoman attacks, eventually being killed in a battle in 1420. That year, the Sultan Mehmed I personally conducted the definitive conquest of Dobruja by the Turks.

Nikola German Nimeni nu vrea să recunoască că „venirea” a făcut-o Unguri șî Austriaci, ca să poată luva dă la Vlăsini pomîntu. Dăcă șî Vlăsini a venit, atunci e toată lumea la feal. Călători.
Nastase AnutaNikola German Eu stiu ceva de genul, ca… dacii, sau …vlasinii, sau, dupa mine, …rumânii, (nu cei de la Roma, sau romanizatii), tot FUGEAU in paduri, pe care le desteleneau, si le faceau proprii agriculrurii, numite mai la inceput SILVE. De unde cei de la “centru” ii numeau “cei din TRANSILVE”. “De peste paduri”. Mai tarziu acest mod de vietuire prin destelenirea padurilor, s-a numit VLASIE. Si posibil locuitorii VLASINI. Tot aceeasi, dar depinde cine-i numea. Cei care nu fugeau in paduri erau “iobagiti”. Stiu asta din istoria satului meu, notat in documente prima data in 1395, (POSADA Moldovei, unde Sigismund de Luxemburg repeta istoria cu Carol Robert de Anjou). Si care ulterior si-a mutat VATRA tot mai in padure. Se cunosc precis amplasamentele, unde mereu ramaneau in urma CIMITIRELE, care nu mai erau mutate, dar multa vreme frecventate. Iar “destelenirea” se numea CURATURA. Posibil de la “a curata”, locul. Pe vechile amplasamente, autoritatile aduceau MINORITATI, si nimic nu-i nou sub soare. Cei fugiti in paduri, nu puteau fi controlati si FISCALIZATI. Asta pana la un moment dat.
Nikola German Valahi sunt popor care a trăit în Valakia, stat cu aproape 500 de ani de istorie. A fost a treailea stat vălah, după statul Asineșcilor, șî Valahia Mare din Tesalia. Au fost 3 Valahii Mari, una din Pind, alta între Dunăre și Carpați si Tei – Vlahia lu Asan. Vlăsini sunt oameni răsprnjîțî prin munțî, care a supravețuit potopul cel mare. Care nu aparțin nici lu unul stat, rege, ban. Oameni liberi, care au responsabilitate spră stămoșî șî copii a luor, moștinitori. Vlahia mare din Tesalia. În cășîle a luor vin Greci din Turcia în 1923. iar iei să mută în Dobrogea.
Nastase AnutaZsolt Fekete Si una in sudul Poloniei si nordul Slovaciei. Eternii VLASINI ai domnului Gherman. Si mai sunt si dincolo de Nistru spre Bug.
Nikola German da. Există o carte î limba română. În care e explicat cum sa trecut dă la Ius Valahicum la noi lege. Adică chinejî a primit bani, or alte lucruri, să treacă la noao legi. Așa cei care a fost în fruntea Vlăsinilor, e-a vîndut.
Nikola German Vălahi au nobili, au state, cunoscute istoric. Vlăsini nu sunt organizațî în nici un feal (de state, traiesc dupa Ius Valahicum). Trăiesc în catune, or sate disperzate. Aic, colo o casă. Nau pre-a mare legătură întră iei. Să adună numa o dată pră an la trguri, pănăgiur. Nu sunt creștini, au mitologia proprie vlăsinească. Dar dă iei nimen na scris, că nu a fost interesanțî pentru rege, sultani. Sunt organizațî după lega pomîntului, or Ius Valahicum. Chiniezul e un feal dă moderator, care „să chinue să trăiască oameni în pace”, să nu fie ciartă întră oameni. Dă aia i-a spus „chiniez” / care să chinue.
Mircea cel Bătrân trece Dunerea în 1406. Să mută dîn Trnovo, azi Bulgaria, în Vlahia. Mitropolia Ungrovlahiei să stebilește în Trgoviște. Statul Aseneștilor să mută peste Dunere. Numa că localnici sunt Vlăsini. Nau pre-a mare legătură cu trecerea statul vălah peste Dunere.
Nastase Anuta Geografi si cronicari ARABI, nu considera DUNAREA o frontiera pana in secolul al XIV-lea, zice George Bratianu. Dunerea devine graniță în 1739. Cînd e stăbilită întră Otomani șî Austriaci. Dar de fapt e granița după 1878.
Nikola German Cum popoarele noi născute în secolu 18 a fost dă origine vlăsinească, așa sa stăbilit că or ce popor nou născut, î-ș vace istorie proprie. Români sunt romanizațî, Sîrbi sunt slavizațî, Bulgari devin dă la Cumani. Tot înceape cu venire Austriacilor în 1717. Vlahi șî Moldoveni renunță la Otomani în 1683. la Vieana, șî trec cu Austriaci șî Polonezi. D. Cantemir face primul pas, că Moldoveni șî Vlahi sunt un popor romanizat. Iar Sîrbi îș fac istorie cum iei a venit dă la Cosovo. Romîni a venit dă la Roma, iar Bulgari dîn Azia. Nimeni nu e autohton, cum a fost Vlăsini pră vreame Otomanilor. Ace punct schimbă istoria balcanică, ce e oficial șî zi dă azi.
Nikola German Am trecut prin trei fază în viață. Prima fază a fost unde a fost interzis să fi Vlăsin dă autoritețîle yugoslave, care avut un acord, o înțelegere cu statul român, că nu există Vlăsini or Români în Serbia de Est, cunoscută în limba română Valea Timocului. A duao fază a fost libertatea din Yugoslavia după 1971, cînd să recunosc toate naționalitățile. Vlăsni na reușit să să înpună, ca a fost sîrbizați total, dîn punct de vedere politic. A treilea fazî e după 1990. cînd devine politica sîrbească naționalistă. Atunci a fost foarte greu să nu fi Sârb, dar dîn contra, statul sîrb recunoaște minoritate Vlahilor. Ce va supăra pră autoritățile române, șî aduc un act prin care statul român spune clar, că nu va permite lu Serbia intrare în EU, dăcă neagă că există Români in Timoc. Statul român știe că există Români in Timoc după 150 de ani, în care na știut că sunt în timoc Români, că e-a dat lu statul yugoslav să fie sîrbizați. Noi am rămas Vlăsini de origină, adică popor fără drepturi moderne, numa ca famili care sunt acolo da mii de ani. Toponimele sunt în limba vlăsinească: „Pieatra Pieri, ogașu Pătrui, pră Deal, pră Vale, la Ceiș, Bubăn, Ogașu Surului…”. Acuma am pră Români în acea grup, lu care nu le place adăvărul, numa politică cum a fost pră vreame regilor românesc, or pră vreame comuniștilor. O politică care nu vrea să tracă Dunere spră sud. Acolo a pus Austriaci granița în 1739 șî acolo rămîne ce vieac șî văsie.
La Kosovo Mircea cel Bătrîn, Lazar Rebeleanul, Marco Crăișoru, sunt dă parcea Otomanilor. Nu a fost nici o luptă la Kosovo, cum na fost nici la Rovine. Sunt bătălii inventate după ce a venit Austriaci, să arăace Vlahi că șî iei a luptat cu Turcu. Bosniaci a fost catolci, șî iei a luptat cu Turcu, pră vreamea lu regele Tvrtco. Bătălia dă la Cosovo, cum șî a dă la Rovine, e o invenție folclorică dîn secolu 18, cînd apar Austriaci în Bălcan. Vlahi din Balcan nu supoartă pră Greci, după ce le-a luat puterea în Constantinopol în anul 1014. Venirea Otomanilor a fost un feal dă ajutor lu Vlahi, în potriva Grecilor. Vlahi se alătoră lu Otomani încă din secolu al 13. Să fi fost Vlad Țepeș în potriva Otomanilor, na fi fost pus dă 3 ori pră tronul Vlakiei. Sunt poveșci făcute cum să să Vlahi facă tari în fața Austriacilor.

Regardless of the exact army size, the battle of Kosovo was one of the large battles of late medieval times. In comparison, in the battle of Agincourt (1415) even by assuming the higher estimate of army size as correct, around 10,000 less soldiers were engaged.[13] Both armies were destroyed in the battle.[6] Both Lazar and Murad lost their lives, and the remnants of their armies retreated from the battlefield. Murad’s son Bayezid killed his younger brother, Yakub Çelebi, upon hearing of their father’s death, thus becoming the sole heir to the Ottoman throne.[36] The Serbs were left with too few men to defend their lands effectively, while the Turks had many more troops in the east.[6] The immediate effect of the depletion of Serbian manpower was a shift in the stance of Hungarian policy towards Serbia. Hungary tried to exploit the effects of battle and expand in northern Serbia, while the Ottomans renewed their campaign in southern Serbia as early as 1390-91. Domestically, the Serbian feudal class in response to these threats split in two factions. A northern faction supported a conciliatory, pro-Ottoman foreign policy as a means of defence of their lands against Hungary, while a southern faction which was immediately threatened by Ottoman expansion sought to establish a pro-Hungarian foreign policy. Consequently, some of the Serbian principalities that were not already Ottoman vassals became so in the following years.[6] These feudal lords – including the daughter of Prince Lazar – formed marriage ties with the new Sultan Bayezid.[37][38][39] In the wake of these marriages, Stefan Lazarević, Lazar’s son, became a loyal ally of Bayezid, and contributed significant forces to many of Bayezid’s future military engagements, including the Battle of Nicopolis. Some Serbian feudal lords continued to fight against the Ottomans and others were integrated in the Ottoman feudal hierarchy. The capture of Smederevo on June 20, 1459 marks the end of medieval Serbian statehood. wikipedia.org/wiki/Battle_of_Kosovo

Mircea the Great (1386-1395, 1397-1418), succeeded as the ruler of Wallachia for his brother, Dan I (1383-1385), fallen in the battles with the Bulgarian Tsar in Tarnovo. Ivan Shishman was engaged in a war against the voivode of Wallachia, Dan I, between 1384 and 1386. There are few details about that war, only a brief note in the Anonymous Bulgarian Chronicle that Dan I died 23 September 1386 after being poisoned.[21] The war was linked to the hostilities between Ivan Shishman and Ivan Sratsimir (Dan I’s uncle), who had the support of the Wallachian rulers and was married to Anna of the House of Basarab. wikipedia.org/wiki/Ivan_Shishman_of_Bulgaria
Nikola German Mircea cel Bătrân trece Dunerea în 1406 – trecerea statul vălah peste Dunere. Să mută dîn Trnovo, azi Bulgaria, în Vlahia. Mitropolia Ungrovlahiei să stebilește în Trgoviște. Mircea cel Bărân aduce administrața dă atunci, biserica, din Trnovo în Trgoviște. Nobilitatea vlahă trece Dunerea în 1406. Nimeni nu scrie dăspră nobilitatea Vlahilor din Trnovo, care rămîn latini, adică cu papa. O perioadă, dîn 1267-1375, aproape o sută dă ani sunt indepedențî dă Constantinopol șî dă Roma. Șî în 1375 trec cu Greci, adică cu patriarhul dîn Constantinopol.
Nu există documente, nici texturi despră Mitropolia Ungrovlahiei, care a fost înpărțită întră Români, Sîrbi, Montenegreni șî Bulgari în 1886. Toată istoria precedentă e ascunsă după 1886. Să recunosc mitopoli lu națiuni noi născute. Sărbi dărîmă numa partea la intrare lu bisericile dă pră vreamea Mitropoliei Ungrovlahiei. Români dărîmă complet bisericile, cum a fost a dîn Trgoviște, prescriu textule în limba română cu caractere latine, șter or ce urmă. Așa fa fi dat lu Rușî toate cărțile, icoanile, în 1953. dîn peștera dă la Tismana. Să rupe legătura întră Sîrbi, Montenegreni, Români șî Bulgari în 1886. Montenegreani a păstrat Vlașca crkva în Cetine, na schimbat numele.

Mitropolia Ungrovlahiei a fost o structură canonică a Ortodoxiei, înființată în anul 1359 de Patriarhia de Constantinopol. În acel an Patriarhul Ecumenic Calistus I l-a numit pe călugărul grec Iachint de Vicina ca prim titular al Mitropoliei Ungrovlahiei. Denumirea mitropoliei provine din necesitatea distingerii în vremea respectivă a valahiilor din Balcani (teritorii locuite de valahi) de cea aflată sub autoritatea Regatului Ungariei, numită din acest motiv Ungrovlahia. Inițial sediul Mitropoliei a fost la Curtea de Argeș. În anul 1517 scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București. Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou. Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei.

The Bosnian Church (Serbo-CroatianCrkva bosanska/Црква босанска) was a Christian church in medieval Bosnia and Herzegovina that was independent of and considered heretical by both the Catholic and the Eastern Orthodox hierarchies. Historians traditionally connected the church with the Bogomils, although this has been challenged and is now rejected by most scholars. Adherents of the church called themselves simply Krstjani (“Christians”) or Dobri Bošnjani (“Good Bosnians”). The church’s organization and beliefs are poorly understood, because few if any records were left by church members and the church is mostly known from the writings of outside sources – primarily Catholic ones. The monumental tombstones called Stećak that appeared in medieval Bosnia and Herzegovina, as well CroatiaSerbia, and Montenegro, are sometime identified with the Bosnian Church.

The Bosnian Church (Serbo-CroatianCrkva bosanska/Црква босанска) was a Christian church in medieval Bosnia and Herzegovina that was independent of and considered heretical by both the Catholic and the Eastern Orthodox hierarchies. Historians traditionally connected the church with the Bogomils, although this has been challenged and is now rejected by most scholars. Adherents of the church called themselves simply Krstjani (“Christians”) or Dobri Bošnjani (“Good Bosnians”). The church’s organization and beliefs are poorly understood, because few if any records were left by church members and the church is mostly known from the writings of outside sources – primarily Catholic ones. The monumental tombstones called Stećak that appeared in medieval Bosnia and Herzegovina, as well CroatiaSerbia, and Montenegro, are sometime identified with the Bosnian Church.

The Vlah Church from Cetinje was built around 1450 on the site of Bogumils’ necropolis, which had around 150 stećci (monumental, ornate tombstones). Only two of them are preserved today. Saint Blaise (St. Vlaho), identified by medieval Slavs with the pagan god Veles, is the patron saint of the city of Dubrovnik and formerly the protector of the independent Republic of Ragusa. Survivors (after the attack of the Avars and Slavs ), and frightened inhabitants at the beginning of the 6th century by the earthquake-stricken famous city of Epidaurus, fled to the desolate cliff of LausRausRausiumRhagusium, to continue living and working there. Throughout the duration of the Republic, St. Vlaho was the supreme leader, coins with his image were minted, ships sailed under his flag, his statues watched over the walls, his pictures were seen from all angles and prevented many misdeeds and crimes. During the 14th century, Vlach settlements existed throughout much of today’s Croatia,[24] but centres of population were focused around the Velebit and Dinara mountains and along then Krka and Cetina rivers.[24] The Vlachs were divided into common Vlachs from Cetina and royal Vlachs from Lika.[25] The Vlachs of Lika were ruled by Croatian princes and bishops, while Vlachs who lived along the Cetina river were more autonomous and were governed by Vlach princes, dukes and judges. The Vlach people distinctively lived a nomadic life as shepherds and as traveling merchants on trading routes.[30] They lived in villages, and hamlets called katun (ro. cătun), smaller village-like places in the mountains and lower areas where they dwelled during the transhumant period. The 1436 document (Vlach law) confirmed in Klis by ban Ivan Frankopan beside clear ethnic diversity in the Cetina county showed that there were two social groups of Vlachs, those with villages who pay tax, and those without villages who are nomads and thus obligated to serve in the army as horsemen.[31] According to Stjepan Pavičić (1931), the Romance Vlachs or Morlachs of the Dinara and Velebit lost their Romance language by the 14th or 15th century, or were at least bilingual at that time. Vlach migrations to the Austrian Empire from the Ottoman Empire, and vice versa, were generally caused by the loss of financial status or privileges of Vlach laws,[23] rather than from any form of ethnic or religious persecution.[120] Usually the migrations were caused or performed in periods after turbulent events, like Battle of Mohács (1526), the conquest of Dalmatia (1522), Lika and Krbava (1527-28), and subsequent battles.[121] aleximreh.wordpress.com/2020/10/16/st-sveti-vlaho-vlachs-in-the-history-of-croatia-dalmatian-language
In 1897, the scholar Matteo Bartoli, himself a native of nearby Istria, visited a burbur (‘barber’ in Dalmatian) Tuone Udaina (ItalianAntonio Udina), the last speaker of any Dalmatian dialect, to study his language, writing down approximately 2,800 words, stories, and accounts of his life, which were published in a book that has provided much information on the vocabulary, phonology, and grammar of the language.

Posted in 2021, ethnogenesis, Etnogeneza Rumânilor | Tagged , , , , , | Leave a comment

Șardu – Turea – Cubleșu – Cornești

Prin pădure, pe coamă, de la Turea/Șardu la Cubleșu și înapoi peste deal la Laguna Verde.
Urcare de la Turea, dar se poate si din pășunea Șardului ..
Dealu popii cu arbori monumentali ..
De la Șardu la Cubleșu a fost cândva drum roman, greu de nimerit acum ..
Nu intrațti pe 2 roți în padurea Șardului după ploaie !
Din Cubleșu urcarea începe de la beserică.
Cănd ajungeți sus, luați la stânga pe coamă, pe ce a mai rămas din drum pentru lemne.
Laguna Verde lăngă Laguna Albastră.
Posted in 2021, Go | Tagged , , , , , | Leave a comment

Kolosz – Koloszvar

actualdecluj.ro/de-ce-clujul-s-a-numit-judetul-cojocna-dupa-marea-unire Nu mulți clujeni știu că, după unirea din 1918, reorganizarea Transilvaniei a început cu redenumirea vechilor comitate ale Transilvaniei, în 1919, prin emiterea unui decret al Consiliului Dirigent – și astfel, pentru că în maghiară Kolozs înseamnă Cojocna, comitatul Cluj a fost redenumit „județul Cojocna”, denumire ce s-a păstrat până în 1925 turismcojocna.ro/istoric

Dar de ce, totuși, această denumire pentru județ? Altfel spus, de ce „Kolozs” se traduce „Cojocna”? Specialiștii nu au răspunsuri certe. Istoricul Lukacs Jozsef explică pentru actualdecluj.ro că problema e una nerezolvată: „există doar presupuneri legate de inceputurile comitatului Cluj. Kolozs este nume de persoană. Putem presupune că a existat o căpetenie, șef de trib, după care a fost numit un domeniu extins. Denumirea localității Cojocna provine din Kolozs-Akna, adica Ocna de la Kolozs sau Ocna (de sare) a Kolozs-ului. La Cojocna a existat o exploatare de sare importantă, băile cu apă sărată, mai exact lacul Durgău arată locul vechii mine. Denumirea maghiară a Clujului, Kolozsvár, are ințelesul de cetatea lui Kolozs. Cluj-Mănăștur în maghiară e Kolozs-Monostor, adică mănăstirea lui Kolozs. Este limpede că zona localităților Cojocna-Cluj-Cluj-Mănăștur a fost centrul unui teritoriu pe care în sec. XI-XII s-a format comitatul Kolozs. Forma alungită în direcția Est-Vest al acestuia sugerează direcția în care s-a făcut cucerirea teritoriului de către maghiari. În consecință, putem presupune că Kolozs a fost o căpetenie despre care nu știm practic nimica, dar care la vremea sa a fost atât de importantă încât numele lui s-a păstrat în mai multe construcții de nume de locuri aflate pe teritoriul acelui domeniu regal, pe care s-au aflat localitățile amintite mai sus”. Denumirea „Cojocna” a județului reprezintă, deci, preluarea – stâlcită – a denumirii maghiare, Kolozs – Akna, chiar dacă denumirea comitatului a fost doar Kolozs.

Kolozs County, Comitatus Kolosiensis  (Latin), Kolozs vármegye  (Hungarian), Komitat Klausenburg  (German), Comitatul Cluj  (Romanian) – Kolozs County was an administrative county (comitatus) of the Kingdom of Hungary, of the Eastern Hungarian Kingdom and of the Principality of Transylvania. Kolozs county was formed in the 11th century.


Despre trecutul, despre istoria comunei Cojocna, s-a scris foarte puţin şi se ştie foarte puţin. Deşi este o aşezare foarte veche, foarte puţine obiecte arheologice au fost scoase din acest pământ al comunei. Părţile de hotar Catalintău, Felminieş, Tăbăriştea, Ghiurgberg, poate mai ascund şi astăzi din rămăşiţele culturii Coţofene răspândită în această parte în perioada trecerii de la piatra şlefuită la bronz.  Lucrau pământul cu brăzdarul de corn de cerb, tras de animale. Urmele aşezării lor în părţile acestea sunt dovedite prin câteva unelte scoase la iveală: topoare, râşniţe de andezit.
Epoca de bronz, în patria noastră, comparativ cu alte epoci, a avut o durată relativ scurtă. Această epocă cu unelte încă nu reuşeşte să destrame societatea în clase, dar reuşeşte să pătrundă în subsol şi să deschidă minele de cupru, iar la noi în Transilvania minele de sare şi de aur. Locul culturii coţofene este preluat în Transilvania de cultura Witemberg; cultură care s-a născut pe fondul coţofenean cu elemente eterogene final-neolitice din Transilvania centrală şi din complexul Furchestich, complex înrudit cu cel coţofenean. În Cojocna, şi din această perioadă istorică avem doar obiecte fragmentare, precum veriga de bronz. Această cultură de bronz este deja cultură prototracică.

Cruce “Celtica” pe tumul la intrarea in Boju

Epoca fierului, de care ţine şi cultura Nova, cuprinde perioada istorică dintre anii 1200-1300 î.e.n. Cultura fierului este una de etnicitate celtică, adusă şi răspândită de cetele celtice războinice. Ea aduce în Transilvania brăzdarul de fier, care la rândul său dezvoltă agricultura. La Apahida, la 10 km de Cojocna, a fost descoperit un cimitir celtic format din 21 de morminte, un document foarte valoros care arată că celţii au ajuns până aproape de meleagurile comunei. Cultura aceasta mai poartă numele de La Tene. La Tene II este deja cultura dacică, caracterizată prin arta argintului scos din minele Munţilor Apuseni. Brăţările în general sunt spiralice, iar în aşezările descoperite s-au găsit multe fibule din argint. Şi în Cojocna s-au găsit până în prezent un lanţ ornamental de argint, un fragment de brăţară spiralică şi trei fibule de argint tip La Tene II.
Luând în considerare cele arătate mai sus precum şi cele câteva descoperiri din hotarul Cojocnei, îndrăznim să afirmăm că şi pe teritoriul comunei a fost o aşezare dacică. Se spune că sarea a fost exploatată încă din timpul dacilor. Exploatarea se făcea cu sclavi. Exploatarea sării din Cojocna a continuat şi în perioada ocupaţiei romane. Colonizarea comunei probabil se face chiar în timpul domniei lui Traian, atunci când se face şi colonizarea oraşului Napoca, ridicat pe locul unei aşezări dacice. În timpul ocupaţiei Daciei de către romani s-a extras sare din salinele: Cojocna, Sic, Ocna Dejului, Turda.
În legătură cu vechimea satului Cojocna mai trebuie amintită o problemă. În arhiva oraşului (până în anul 1918 Cojocna a fost oraş), s-a găsit un act datat 13 iunie 1733 în care se afirma că Koloys Akna (Cojocna) este cel mai vechi oraş al comitatului, oraş care ar fi dat şi numele de Koloysvar, deci numele oraşului Cluj. Sarea exploatată din minele din Cojocna a fost transportată pe uscat până la Arieş, de unde se transporta mai departe cu nava, pe Mureş. Mureşul era un drum fluvial, foarte ieftin în vremea romanilor. Sarea era transportată cu carele până la Arieş, pe drumul Cojocna – Aiton – Turda.

Despre existenţa slavilor în aceste părţi vorbesc cimitirele slave descoperite la Someşeni, numai la 20 km de Cojocna. În timpul pătrunderii feudalismului maghiar, pe acest teritorii domneşte Gelu, care este învins, iar pe teritoriul voievodatului său se formează un nou voievodat, al lui Gyula. Voievodatul lui Gyula era mult mai mare decât a lui Gelu; se întindea de la poarta Meseşului până la cursul superior al Mureşului.
În secolul al XII-lea înaintarea feudalismului maghiar ajunge văile Someşului şi valea Mureşului, pătrunzând până şi în văile Târnavelor. Ca sprijin al orânduirii feudale, în Transilvania pătrunde şi biserica romano-catolică, organizând parohii în centrele cele mai importante şi ridicând biserici. Aceste parohii, organizate chiar în perioada pătrunderii feudalismului în Ardeal, se numesc Parohii Antice. O astfel de parohie antică este şi Cojocna. Prima amintire despre comuna Cojocna se face prin anul 1199. Pontificele roman Inocenţiu, în anul 1199, ia sub patronarea sa pe arhidiaconul Cojocnei, Heinrich. Probabil că în acest timp se ridică şi prima biserică în Cojocna, biserica romano-catolică numită Szent Imre, demolată prin secolul al XVI-lea. Pe locul acestei biserici astăzi se află casa Clopotarului confesiunii unitariene.
Cojocna/Kolosz devine Civitas, adică oraş „liber”, cu privilegii de libertate date încă în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Cu intensificarea exploatării sării, ca şi în celelalte oraşe cu caracter minier, şi în Cojocna sunt aduşi colonişti, mai ales minieri din Austria nordică. În anul 1217 numele satului era Kulus. Între anii 1291-1310 Cojocna este amintită ca şi colonia Hospesilor cu „multe privilegii” întărite prin mai multe diplome, dintre care o diplomă a fost donată de regele Andrei al III-lea în anul 1291.
În anul 1291, regele Ungariei, pentru colonizarea oraşului Turda, lansează o diplomă prin care donează oraşului aceleaşi privilegii de care dispuneau celelalte „ocne de sare” din Ardeal, diplomă în care se aminteşte şi de Cojocna. O altă diplomă care aminteşte despre Cojocna a fost scrisă la Visegrad (Ungaria) la 6 decembrie 1375, în timpul lui Ludovic Cel Mare. Despre sarea din Cojocna vorbeşte chiar şi Anonimus afirmând că, pe lângă aurul din Transilvania, sarea a fost articolul celălalt care i-a atras pe feudalii maghiari pe aceste meleaguri. După pătrunderea lor în Transilvania imediat pun mâna pe sarea din Dej, Turda, Sic, Cojocna. Sarea se transporta, în general, pe Mureş. Cel care, în anul 1226, primeşte dreptul de a transporta sarea este fiul baronului Mahor. El avea pe Mureş şase nave, trei de dus şi trei de întors. A fost scutit de taxe vamale. În anul 1247 dreptul de a transporta sarea o au Cavalerii Ioaniţi. După lege, numai regii aveau dreptul de a exploata şi valorifica sarea. Venitul acesta valoros în acele timpuri ocupă un loc important, între veniturile aşa zise „regale”. Minele de sare ajung în administraţia regelui pe baza dreptului feudal de proprietate asupra subsolului. Pentru conducerea minelor de sare, încă prin domnia primului rege al Ungariei se înfiinţează o administraţie a sării încadrată în administraţia comitatului. Mai târziu această administraţie a sării este separată de cea a comitatului, devenind administraţie de sine stătătoare, numită „cămară”. Regele exploata şi transporta sarea cu iobagii proprii, deci avea interes direct ca aceste locuri să fie bine populate. Acesta este şi motivul pentru care regele acordă locuitorilor de la ocnele de sare anumite privilegii. În Cojocna, oficiul salin, cămara, a fost înfiinţată între anii 1291-1310. În această perioadă în Cojocna funcţionau două ocne. Sarea de aici era „solidă, compactă, de culoare cenuşie”.

În anul 1310, minele de sare sunt donate, ca simbol de fidelitate, de către Ladislau, voievodul Ardealului, regelui Carol I. În acest an Cojocna figurează tot ca arhidiaconat. Arhidiaconul îndeplineşte în Cojocna şi funcţia de paroh. După aceste doua funcţii, sub domnia regelui Carol I, este obligat să plătească impozit papal destul de mare. În anul 1336 arhidiaconul Cojocnei se numea Mihai.
În anul 1467, în timpul domniei lui Matei Corvin, Cojocna îşi pierde dreptul de oraş. Porunca care subordonează oraşul Cojocna oraşului Cluj-Napoca a fost dată la 30 ianuarie 1466 la Szeke Fehervar prin grof Janos din Szentgyorgy, voievodul Transilvaniei. Se susţine că această anexare a oraşului Cojocna împreună cu o parte a satului Feiurdeni, la oraşul Cluj-Napoca a fost făcută la cererea locuitorilor din oraşul Cluj-Napoca. O altă versiune susţine că anexa s-a făcut din porunca regelui, întrucât cojocnenii au susţinut mişcarea voievodului Transilvaniei împotriva regelui Matei Corvin. O altă variantă afirmă despre Cojocna că a fost alipită oraşului Cluj-Napoca pentru a fi apărată de jafurile nobilului Feherdi Ştefan. Această degradare a oraşului în comună a adus mari pagube locuitorilor din Cojocna. Până la urmă cetăţenii hotărăsc să trimită o delegaţie la rege pentru a cere reîncadrarea oraşului în drepturile sale vechi.
Între anii 1850-1852 se închid minele de sare din Cojocna. Prin anul 1883 intelectualii încep să facă băi în lacurile care s-au creat. Atunci se naşte ideea deschiderii unor băi sărate. 

Posted in 2021, Transylvania | Tagged , , | Leave a comment

Grădina Zmeilor

Marcu Jura: Cetitu-i ca brișca hasta. Poț taia pită cu ia, poț ciopli, da poț să-ț scoț otii ore să-i verș la unu mațăle. După cât te duce capu șî dupa cum țî ingeru. A ceti poate-nvața orișîcare: șî hăl cu doi oti, șî hăl cu unu, șî hăl fara oti. Da-i baiu că tot omu măi are-on oti dinapoi, i-ote-aci, la on metăr napoia capului. Ahălă vedie lumea ca ș-ahăștia, da mă vedie șî pe mini în lume că ce fac, cum ma uit io la tini-acu șî văd șî-ț dzâc că-i binie ore ba că ce faci. Otiu ahăla îi ingeru omului. Tot omu are une de la Dumnedzău, da Dumnedzău îț dă, nu-ț bagă-n straiță. Trăbă să țâi otiu deștept. Da omu, ca omu: unu n-are ureti să-l audă, altu nu-l ascultă, altu-l copere, altu nu-l suferă șî-l scoate de tot. Ca să fii om, trăbuie să ai ingeru tare. Otiu ahăla să-i biruie pe-ahăștia doi!
Viața e o călătorie inițiatică. Ne putem bloca în calvarul inițierii, ne putem abandona, putem renunța. Sau putem face un efort, să trecem calvarul, să ajungem în Centru, să străbatem drumul de întoarcere împliniți. De ce e drumul spre Centru un calvar? Pentru că, dacă ai un ochi ațintit pe destinație, îți rămâne un singur ochi pentru a putea privi drumul. Dacă îi ațintești pe amândoi, orbecăi (proverb chinez). ( Trăbă să țâi otiu deștept, sa lași îngeru să te ducă la destinație, să treci prin Calvar să ajungi la Centru.)

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române : ”Pădurea face parte din forma mentis a românilor, din viziunea lor despre viață. Constantin C. Giurescu a scris pe vremuri o admirabilă istorie a pădurii românești, în care a demonstrat că cea mai mare parte din teritoriul nostru de etnogeneză și de afirmare, de dinainte de Epoca Modernă, a fost acoperit cu păduri. Inamicii, migratorii, străinii rău intenționați care s-au vânturat prin locurile noastre aveau oroare de pădure, de spațiul închis al pădurii, ocoleau pădurile. Românii, găseau în pădure adăpost și scut, găseau hrană și rosturi de supraviețuire. Istorici reputați au arătat că însăși formarea poporului român și apoi dăinuirea sa la nord de Dunăre, a fost posibilă datorită pădurii, mijlocul principal de conservare a autohtonilor, de adăpostire a lor în fața invadatorilor. Pădurea este, prin urmare, o marcă fundamentală a existenței noastre ca popor. Pădurile sunt obrazul unui popor, zicea academicianului Simion Mehedinți, Toate țările care se respectă își protejează pădurile prin legi speciale, prevăzute cu pedepse severe aplicate celor care încalcă aceste legi. La noi, unii dintre cei care chivernisesc pădurile cred că legile respective sunt făcute pentru a fi încălcate, le încalcă cu seninătate și nu pățesc nimic. Ca istoric spun: dacă România nu revine la vechiul ei echilibru, cu cel putin o treime din pământul ei acoperit cu păduri, ne vom sinucide, vom lăsa copiilor și nepoților o țară pe cale de deșertificare.”

Preot ortodox Dimi­trie Jura: ”Când scoţi sacrul dintr-un lucru, s-a terminat. Chemarea la sfinţenie este universală. Dacă o simţi, vii, dacă nu, pot să-ţi spun eu câte-n lună şi-n stele… Ce pot să fac în plus este să slujesc frumos, să fiu prezent oricând pentru tine, să refuz orice taxă pe munca mea, cum şi fac… Fac asta pentru că, după mine, preotul nu trebuie să fie salarizat de către eno­riaşi, că atunci eşti la mâna lor şi-ţi pierzi libertatea, ca la orice patron. Preotul trebuie să vorbească liber, pentru că al său cuvânt este adevărul… El trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaş. El trebuie să fie cel mai bine informat cu privire la mersul lumii şi la problemele enoriaşilor, ca să-i poată ajuta, să se implice în viaţa lor imediată, să-i certe şi să-i mângâie, după caz. Însă, azi, preoţia a devenit o meserie, ceea ce e un dezastru.
”Jieţul are un fel de căpetenie neo­ficială: preotul ortodox Dimi­trie Jura, om tare, fibră de haiduc, de tri­bun şi de răzvrătit. Nu su­por­tă nedreptatea, nu admite nici via­ţa într-o doară, fără un ori­zont limpede. Nu e doar un lider spiritual al lo­cu­lui, ci şi un luptător pentru bi­nele obştesc. Pentru părintele Jura, Dumnezeu trebuie cinstit în toate: şi în biserică, dumi­nica, şi în natură, pe care unii o distrug, şi în fiecare om care îi iese în drum. Aşa încât n-ai să auzi la părintele Jura o vorbă blândă, aşezată duhovni­cesc, cum te-ai aştepta la un preot, ci vorbe pă­timaşe şi revoltate. Părintele are întotdeauna o cau­ză pentru care să lupte, în afară de strădania sa preo­ţească de fiecare zi. Oştean cu cerbicia neînfrântă, părintele Jura are numai două “slăbiciuni”. Prima este amintirea pioasă şi îndatoritoare, la care revine mereu şi mereu, a tată­lui său, Marcu, preot cu doctorat la Strasbourg, erou al celui de-al doilea război mondial, şi deţinut politic sub comunişti. Şi a doua: oieritul.


Călin Pavel: La debarcarea pe tărâmul Americilor, ”binefacerile” civilizației au fost bolile și praful de pușcă, care au omorât majoritatea băștinașilor. Cei care au supraviețuit, au căzut pradă mărgelelor de sticlă colorate, în sensul că albii cuceritori le ofereau pe acestea amerindienilor, care, seduși de culorile mărgelelor, dădeau la schimb ce aveau ei mai de preț. Și, până la urmă, au rămas cu nimic, au rămas cu mărgelele de sticlă colorate, care până la urmă erau doar niște banale mărgele de sticlă, fără nicio valoare, de niciun fel, niște mărgele de sticlă pentru care și-au vândut tot frumosul din viață. Iar amintirea frumosului dat la schimb a venit prea târziu ca să mai poată schimba ceva. Partea frumoasă a vieții a dispărut, iar amintirile, oricât de aievea ar părea, sunt doar o iluzie. Oamenii sunt sclavii mărgelelor de sticlă colorate. Și cei care le vând, și cei care le cumpără. Un negoț al fericirii care e fix motivul dispariției oricărui crâmpei de fericire, un surogat de fericire la fel de banal ca mărgelele în sine. Mărgelele ăstea de sticlă sunt, dacă vreți, motivul pentru care oamenii nu mai sunt deloc raze de lumină, ci doar sclavi ai unor impulsuri, ai unor instincte primare.

Ioan Sorin Apan : Marea valoare a tradiţiei constă tocmai în ceea ce are de oferit generaţiilor actuale și viitoare. Ei, bătrânii noștrii, au văzut o cale de salvare. Tot acest corpus de idei, de îndeletniciri, pot constitui o cale de salvare pentru noi cei de acum. În condițiile în care noi trăim crize existențiale și situații limită, în măsura în care cineva ne deschide ochii și știm măcar prin studiu ce valori prezintă sistemul tradiției, proiectul cultural al tradiției devine într-adevăr relevant și ne poate schimba viața. Ne poate salva în primul rând de la disperare, de la deznădejde și după aceea ne poate și agăța într-un sens radical al existenței. Trăim într-o lume a valorilor răsturnate, într-un nonsens perpetuu, în niște traiecte circulare care se repetă zilnic, într-o monotonie, într-o uzură care duc la disperare și la disoluție sufletească. În situația unui vapor care se scufundă, oamenii caută cu disperare o barcă de salvare. Noi avem norocul ăsta, că strămoşii noştri au desco­perit ceea ce Eliade, Dan Bota numeau “creş­tinism cos­mic”, şi care este, de fapt, esenţa orto­doxiei. În fond, lumea nu este un lucru pe care trebuie să-l je­fuieşti sistematic şi să te extinzi în ea ca un proprietar. Ea nu are valoare de inventar, ci valoare funcţională. Este o cale şi nu poţi să-ţi baţi joc de ea. Are această valoare pe care cei vechi au ştiut-o mai bine. S-au mulţumit cu mai puţin şi au câştigat mai mult. Nu s-au extins în trei dimen­siuni, în toate părţile. Au tras cerc şi au centrat lumea axial. Au pus o biserică, o troiţă, un stâlp de hotar, şi în centru şi în margine, şi-au descoperit o cale ver­ticală, pentru că ei trăiau într-o lu­me cu sus şi jos. Nu erau relative aceste noţiuni. Şi-au găsit un drum spre Dumnezeu. Au ştiut să gestioneze obiectele lumii nu numai pe valorile utilitare. Ştiau să mântuiască lucru­rile, astfel încât să se ridice de la văzute la nevăzute, spre Dum­nezeu, şi să-şi împlinească misiunea de om.

Marcu Jura: Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii tradiționali sunt astăzi tot mai rari, deși credințele lor strămoșești încă sub-viețuiesc în subconștientul crescătorilor de oi sau în inconștientul colectiv al vechilor comunități de păstori. Cu vânătorii se petrece același lucru. Vânătoarea era rituală. Acum e sport și afacere, după cum și ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbușit și acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărâmături. Dragostea, pentru Bătrâni, era ceea ce noi numim har. Un dar de Sus, cu care ai fost înzestrat, de care, la un moment dat, devii conștient, pe care ți-l asumi și îl pui în valoare, cu bucuria împlinirii.
Dragostea o simți atunci când faci ceea ce știi că ți-a fost hărăzit; îți dă un rost și te împlinește ca Om. Dar rostul se dobândește și se păstrează cu sacrificiu.
Nu sacrificiul propriei persoane ci sacrificiul Lumii pentru Sine. Puterea de a sacrifica Lumea seamănă cu puterea ce te ajută să sacrifici plăcerea pentru a rămâne fidel persoanei iubite; postul nu e decât încercarea acestei puteri, asemeni unei revizii periodice pe care o faci la mașină. Când ai Dragostea, când îți știi rostul, când ai un rost, viața nu mai este povară, e bucurie. Omul împlinit este Zeu; lucrul mâinilor sale e sacru; lumea lui e loc sfânt.
Pentru Zeu, viața este Creație. Creația e imaginație, muncă, efort, bucurie, reușită, eșec, suferință care, toate la un loc, împlinesc Sinele. Omul cu rost trăiește bucuria desăvârșirii. Desăvârșirea e precum construcția unei piramide. Pui piatră pe piatră, cobori și urci iar când o închei te afli în vârf. Interiorul piramidei îți e mormânt: în el zac toți acei Tu care-au murit la fiecare treaptă ca să se nască un Tu superior, ca niște cruste pe care le-ai lepădat în propria transfigurare. Când închei piramida, în vârf te afli liber, dezgolit de om: Zeu.

Nicolae Steinhardt”Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. Ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.
Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului. Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, ne porunceste sa fim inteligenti. Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia e pacat: pacat de slabiciune si de lene.

Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, să dăm Cezarului cele cuvenite. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, nu-i putem acorda nici o supunere, colaborare, cu Mamoma nu putem avea nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare (și împotrivire).
Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care smecherii fac o netrebnica arma diavoleasca. Crestinismul este o religie a curajului. Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8) “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12). Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului. ”

Posted in 2021, Ce e de facut?, Credintele Batranilor, Forţa Ideilor, Gradina Zmeilor, Ortodoxie, Spirit, Transylvania | Tagged , , , , , | Leave a comment