de Nagy Attila
ziuaonline.ro/autonomia-secuilor-sau-autonomia-ca-arhetip-secularizat atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/autonomia-secuiasca
Numai dogmele care nu trăiesc în suflet ne împiedică să reflectăm asupra lor. Unde este trăire nu este pusă în pericol credinţa, chiar dacă ea este însoţită de reflecţie, mai ales dacă mintea care reflectă are legătură cu străfundul sufletului.
Dacă vrem să gândim mai adânc subiectul autonomiei trebuie să pornim de la „omul profund“ şi străfundurile sufletului său. Când analizăm dezbaterile privitoare la revendicările minorităţii maghiare şi secuie, la aşa-numitele „drepturi ale minorităţilor“, constatăm că ele se referă la „omul de suprafaţă“, oferă rezolvări pur exterioare. Nu se vrea altceva decât „rezolvarea problemelor concrete“, noţiunea de „a rezolva“ acţionând ca o vrajă. Unde are loc însă „rezolvarea“? În exteriorul fiinţei noastre! Dar omul de suprafaţă care reflectă numai asupra exteriorului şi care rezolvă numai lucrurile din afara sa nu mai are puterea de a gândi în profunzime, nu ajunge la rădăcina problemelor concrete.
Autonomia, adică obţinerea unor drepturi pentru minorităţi, dreptul la un ţinut autonom, cu instituţii autonome, ar fi o soluţie numai de suprafaţă, care nu rezolvă şi nu are legătură cu adevăratele probleme, de adâncime, ale maghiarimii şi secuimii.
Când reflectăm asupra soartei unui popor trebuie să-i privim adâncurile, străfundurile sufletului, să înţelegem sensul a ceea ce se întâmplă în spatele aparenţelor, să înţelegem acel ceva devenit nevăzut tocmai din cauza văzutului concret.
Problema maghiarimii începe odată cu creştinarea forţată, cu adoptarea unui creştinism care nu a putut fi asimilat – mintea maghiarului a fost despărţită de suflet datorită creştinismului catolic prea raţional, care nu are mai nimic în comun cu sufletul. Distanţându-se una de celălalt, mintea şi sufletul maghiarimii nu mai sunt în armonie. Aceasta s-a datorat identificării noastre cu o cultură occidentală clădită pe prăpastia dintre minte şi suflet, unde omul trăieşte într-o criză continuă devenită deja o stare culturală normală. O astfel de situaţie a avut consecinţe profunde asupra noastră, a secuimii, ne-a aruncat într-o criză perpetuă pe toată durata existenţei noastre aici, în Bazinul Carpatic. Este vorba de o criză de identitate, o nesiguranţă interioară – Trianonul este doar consecinţa finală, punctul terminus al acestei crize. În sufletul maghiarimii, criza occidentală s-a manifestat mult mai accentuat decât în Occidentul însuşi. Din momentul în care am avut statut de minoritari în Ardeal, criza de identitate şi nesiguranţa noastră naţională s-au adâncit.
În secolul al XIX-lea, publicistul Valeriu Branişte, redactor la „Tribuna“ din Sibiu, un luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, a făcut o observaţie pertinentă care-i vizează pe unguri. El afirma că ungurii din Austro-Ungaria se feresc să aibă contacte, le este frică să întreţină legături cu naţiunile din jur. Acelaşi lucru este observat şi de un gânditor maghiar, Prohászka Lajos, deci nu putem să spunem că observaţia îi aparţine doar naţionalistului Branişte.
Frica de contact a maghiarilor se datorează nesiguranţei interioare şi crizei de identitate care durează de aproape un mileniu şi care provin, la rândul lor, din neasimilarea creştinismului. Această frică de contact s-a agravat atunci când am ajuns să avem statut de minoritari în Ardeal. Ea se manifestă prin două comportamente: pe de-o parte există o închidere fricoasă în sinele nostru naţional – aceasta se întâmplă în Secuime; pe de alta parte se produce o uitare rapidă a propriei identităţi.
Noi, secuii, din cauza frustrărilor interioare, naţionale, ca minoritate, n-am putut să ne construim după Trianon o nouă identitate care să fie bazată pe o convieţuire organică cu majoritatea, o nouă identitate care să nu mai manifeste închidere faţă de majoritate.
Ajuns la acest punct al reflecţiei mele, după o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor adânci care afectează identitatea maghiarimii şi secuimii, o să încerc să prezint legătura dintre aceste probleme şi cerinţa de autonomie.
Îmi pun întrebarea, o întrebare care cred că este esenţială: cerinţa de autonomie, cerinţa acordării mai multor drepturi nu provine cumva dintr-o criză istorică, nu cumva are ca resort nesiguranţa noastră de-a lungul istoriei? Altfel spus, nu cumva o siguranţă exterioară, autonomia, este cerută din cauza nesiguranţei noastre interioare? Nu cumva dorim autonomia, o vedem ca o necesitate fiindcă nu ne-am rezolvat criza noastră de identitate? Rezolvările exterioare, nu cumva vor să înlocuiască „soluţionările interioare“ ale problemelor naţiunii? Cerinţa de autonomie nu cumva vine din frica de a reflecta asupra adâncurilor sufletului secuiesc? Ne este frică de întâlnirea cu propria noastră conştiinţă, cu sinele, pur şi simplu fugim de sinele naţional. Nu cumva fuga din faţa identităţii naţionale interioare este ea însăşi ceva maladiv?
Cred că o asemenea frică indică o mare criză de identitate, care nu se poate rezolva printr-o autonomie exterioară. În loc să căutam o rezolvare reală a acestei crize, folosim autonomia exterioară drept refugiu.
La baza autonomiei – ştiu că românii sunt mai deschişi dialogului în această privinţă – trebuie să existe o identitate adevărată, spirituală, un spirit de sine stătător. Dar oare avem aşa ceva? Avem un spirit adânc, de sine stătător în Secuime care să reprezinte baza autonomiei? Oare cerinţa de autonomie are un fundament real, o bază spirituală de sine stătătoare care să posede o vitalitate proprie? De o autonomie reală se poate bucura doar acel ţinut care este o lume de sine stătătoare spiritualiceşte! Acolo unde există o criză de identitate nu putem vorbi de o lume spirituală de sine stătătoare! Tare mi-e teamă că secuilor le lipsesc fundamentele interioare ale autonomiei. Mai întâi trebuie construite aceste baze, pusă baza spirituală şi abia după aceea se poate revendica autonomia.
Şi iarăşi îmi pun întrebarea, bazat pe afirmaţia lui Valeriu Branişte şi a lui Prohászka: oare ideea de autonomie nu s-a născut din frica istorică, frica de contact cu alte naţiuni? Nu este o închidere a sinelui naţional secuiesc faţă de români?
Gândindu-mă la comportamentul secuilor faţă de ideea de autonomie, mi se pare a fi un fel de idee eshatologică, un fel de arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor“, unde totul se rezolvă de la sine iar neamul va fi mântuit ca prin farmec, în vecii vecilor. C. G. Jung, psihologul elveţian, scria în legătură cu problemele vieţii interioare, „unde este boala acolo este şi rezolvarea“. Sursa vindecării bolii maghiarimii o găsim chiar în sufletul nostru – şi nu în instituţii fără suflet, nu în exteriorul instituţional. Autonomia este o inginerie pur exterioară, ca toate celelalte forme legale şi instituţionale ale civilizaţiei de azi. Ea nu ne poate vindeca.
Autonomia secuiască e o chestiune carteziană. Baza acestei autonomii este existența carteziană a națiunii. Sune secui, deci exist – pentru că doar cred, că sunt secui. Existența națională bazată pe însuși existența umană, identitatea națională propriu-zisă: Exist, deci sunt maghiar – e foarte important, ca existența mea, ca maghiar, să fie precedată de ideea existenței umane, existența mea. Viciul naționalismului constă în faptul că fură prioritatea existenței în favoarea existenței naționale. Existența carteziană a unei națiuni este oglindită foarte clar de conștiința națională, existența națională e doar o realitate știută, gândită, fără sâmburele Existenței, deci e iluzorică.
Autonomia secuiască carteziană sună în felul următor: suntem autonomi, deci existăm. În consecință autonomia secuiasca nu este existența propriu-zisă, deoarece autonomia nu există. Secuiul va exista doar când va fi autonom. Și atunci o să zică, suntem autonomi, deci existăm – autonomia fiind o creație a minții umane. Dar o idee de unul singur nu e mijlocul păstrării identității. Identitatea poate fi păstrată doar prin ea insăși, prin Existență, căci numai Existența este identică cu sine însăși. Ideea autonomiei e o creație a Occidentului, unde existența e doar o idee, Existența propriu-zisă nu există, deci nici identitate. Ceea ce poate salva secuimea, este Identitatea-Existență, ca identitate secuiască. Autonomia oferită de Existență, Autonomia-Existență este autonomia veritabilă, căci numai Existența poate avea autonomie (în Dumnezeu).
Autonomia secuiască veritabilă nu este una carteziană, care spune că avem autonomie, deci existăm, ci Existăm, deci suntem autonomi. Comunitatea autonomă se naște din Existență, ca modelul Existenței, ca o copie minusculă a Existenței-Totalitate. Comunitatea autonomă este organizată de un nucleu, Existența însăși, imaginile Existenței, imaginile Totalității Comunitatea autonomă nu este una bazată pe administrație, ci pe imagini, este organizată pe imagini ale Existenței. Imaginile existenței sunt sacrale, care trăiesc în noi. Imaginea este prezență, prezența Divină. Comunitatea autonomă există în Existența-Totalitate. Dumnezeul este centrul organizatoric. O comunitate devine autonomă doar prin autonomia supremă, Transcendentul.
Impresia omului din Occident despre Existență este iluzia acesteia. Concepția lui despre autonomie este iluzorică, fiind bazată pe senzația iluzorică a Existenței. Tőkés își pune speranța într-o iluzie. Mai rău decât atât, autonomia iluzorică nimicește veritabila autonomie-Existență, existența națională bazată pe Existența propriu-zisă, identitatea națională.
O scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi maghiarilor ne va ajuta să găsim acele elemente care infirmă pretenţiile autonomiste.
Noi am scris de nenumărate ori că autonomia este o invenţie a conştiinţei secuieşti care nu provine din străfundul sufletului nostru. La baza pretenţiilor autonomiste nu găsim o justificare adâncă pentru a pune în valoare energiile noastre sufleteşti. Voinţa de autonomie aparţine mentalului de suprafaţă, gândirii care încearcă să raţionalizeze situaţiile, dar nu exprimă o dorinţă pornită din suflet.
Secuii se gândesc la autonomie dar, în mod inconştient, acţionează împotriva ei. De pildă, la alegerile prezidenţiale l-au votat pe Băsescu, care s-a pronunţat clar împotriva autonomiei. Secuii gândesc la autonomie, dar fac exact contrariul, îl votează pe Băsescu, care nu vrea autonomie. Votul dat lui Băsescu a decurs din inimă sau din dorinţă, construită pe baza unui calcul mental? Unde a acţionat mintea şi unde inima?
Prin firea lor, secuii sunt puţin înclinaţi spre agresivitate – nefiind agresivi se lasă seduşi de discursuri agresive cum ar fi cele ale extremei drepte Jobbik. Şi Băsescu are ceva agresiv în comportament. Nici unul dintre preşedinţii României nu i-a vizitat pe secui atât de des. Oare există o simpatie reciprocă stabilită la nivelul agresivităţii? Este posibil ca simpatia secuilor pentru Băsescu să fie reală, în ceea ce-l priveste pe Băsescu, ea este clar un truc. Agresivitatea secuiască nu are sprijin în străfundurile sufletului nostru, ea derivă doar din voinţa de autonomie.
Autonomia este o construcţie mentală, exterioară sufletului şi trădată mereu de inconştientul colectiv secuiesc. Cum ar putea oare să reuşească o mişcare autonomistă care vine în contradicţie cu inconştientul colectiv al secuimii? Nu cumva în voinţa de autonomie continuă să se oglindească o istorie tragică în care am dorit ceva aflat în dezacord cu inconştientul maghiar sau secuiesc? Nu ne-am orientat niciodată după semnalele venite din străfundul sufletului nostru! Am omis să vedem că tragedia noastră a fost cauzată de dezacordul dintre minte şi inimă. Acest lucru nici măcar nu a intrat în atenţia gânditorilor maghiari, nu mai vorbesc de rezolvarea în profunzime a problemei, care ar trebui să înceapă cu armonia dintre minte şi inimă, aşa cum se întâmplă în spiritualitatea ortodoxă. Doar atunci când mintea lucrează în armonie cu sufletul, voinţa naţională vine din adâncul sufletului.
Şi ne întrebăm: Nu cumva simpatia faţă de Băsescu, care este destul de popular printre secui, dincolo de agresivitatea de care am amintit, provine dintr-o nesiguranţă colectivă a secuilor? Se ştie că un conducător perceput a fi puternic poate inspira un fals sentiment de siguranţă.
Putem să facem o legătură între obiectivele autonomiei, care este o construcţie pur mentală, şi frica secuilor. Eugen Drewermann, teolog şi psiholog romano-catolic german scrie că o morală bazată numai pe raţionamentele conştiinţei este exterioară omului, nu-l satisface în adâncurile sufletului, ba chiar agravează situaţia sa, îi adânceşte frica din suflet, care este adevărata problemă a fiinţei umane. Aşa cum spune Drewermann, frica se naşte în mintea omului despărţit de Dumnezeu; frica provine dintr-o conştiinţă lipsită de Dumnezeu, din dezacordul dintre minte şi suflet, din netrăirea conţinuturilor provenite din inima omului.
Acum ne întrebăm: Construcţiile autonomiste pur mentale, aflate în contradicţie cu străfundurile sufletului secuiesc şi lipsite de Dumnezeu, nu cumva exprimă tocmai frica omului despărţit de Dumnezeu?! Cum ar putea să dureze, să fie viabile cerinţele secuilor născute din frică, nişte reacţii care încearcă doar să mascheze frica?!
Jung a scris că tragedia omului occidental este o problema religioasă. Noi credem că situaţia de criză a omului vine din neexperimentarea vie a străfundurilor sufletului său, din contradicţia dintre minte şi suflet şi, drept urmare, din neexperimentarea vie a Adevărului întrupat. Aceasta este şi problema colectivă a maghiarimii şi ea îmbracă un aspect mult mai accentuat. Dacă ne oprim la problema autonomiei, la problema drepturilor minorităţilor, ne oprim la suprafaţă, discutăm în mod superficial şi nu vedem că problemele noastre au cauze adânci, care ţin de inconştientul nostru colectiv. Rezolvarea lucrurilor numai la suprafaţă, fără a armoniza mintea cu sufletul şi fără să luăm în consideraţie lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se obişnuieşte în cultura occidentală, ne-a dus la o catastrofă naţională.
Drewermann spune că rădăcina depresiei, a nevrozei provine dintr-o situaţie în care omul nu are o relaţie vie cu Dumnezeu. Depresia este boala noastră naţională, ea trădează o epuizare a voinţei de a mai trăi. Aceasta se reflectă şi în mentalul autonomist. Conştiinţa autonomistă e optimistă, dar inconştientul o trădează, îi dictează nevoinţa de a trăi ca naţiune. Dintr-o contradicţie de genul acesta nu poate ieşi nimic viabil. Autonomia devine o slăbiciune când nu este susţinută de o temelie interioară pe care să se înalţe o construcţie sufletească a mişcării autonomiste.
Problema distanţării dintre minte şi suflet şi de Dumnezeu pare a fi cel mai grav lucru la noi, la unguri. Este fondul însuşi al crizei de identitate a maghiarimii. O identitate naţională vie este bazată pe armonia dintre minte şi suflet şi pe o convieţuire vie cu Dumnezeu. La baza identităţii naţionale trebuie să stea armonia minţii cu sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. O conştiinţă naţională, dacă nu are la bază armonia dintre minte şi suflet, dacă conştiinţa naţională nu are legătură cu Dumnezeu, este slabă, se bazează numai pe o frică ascunsă. O astfel de identitate naţională va fi totdeauna şovăielnică; oricât de tare s-ar arăta la suprafaţă, chiar tăria suprafeţei îi trădează frica ascunsă. În Ungaria, ungurii se minunează cât de tare este conştiinţa naţională a secuilor. Dar această tărie este exterioară, trădează o frică, o nelinişte, o nesiguranţă colectivă interioară. Secuii cer autonomie – altfel spus, cer siguranţa exterioară pe care cred că le-ar oferi-o instituţionalizarea autonomiei – pentru a compensa frica lor de a-şi scruta propria natură interioară, de a avea o identitate naţională adevărată, o viaţă interioară întru Dumnezeu.
Noi pornim de la premisa că sufletul colectiv al secuimii şi al maghiarilor este tare bolnav. Noi, ungurii, totdeauna îi acuzăm pe alţii pentru nenorocirile noastre naţionale, dar inconştientul nostru ne trădează, dă semnalul că naţiunea maghiară, în adâncurile ei sufleteşti pare că trage să moară, parcă ar vrea să dispară. La o naţiune sănătoasă, vitalitatea provine din inconştientul naţional. La noi, ungurii, inconştientul parcă ar vrea să ne sfârşească – acolo unde raţiunea naţională (conştiinţa) nu este în armonie cu inconştientul naţional, acolo unde nu sunt asumate şi trăite conţinuturile şi energiile interiorului, care sunt semnele transcendenţei, se pierd energiile colective şi vine moartea naţiunii.
Oare voinţa de autonomie la secui este un semn de vitalitate?! Dacă ne uităm la comportamentul inconştient al secuilor, nu. Inconştientul vrea moartea, raţiunea vrea altceva, doreşte autonomia pentru ca secuimea să nu dispară. Aceasta este o contradicţie care demască mişcarea pentru autonomie a secuimii şi orice mişcare naţionalistă maghiară aflată în neconcordanţă cu străfundurile sufletului maghiar şi fără relaţie cu Dumnezeu. Chiar dacă vom reuşi să dobândim autonomia, nu va fi de mare folos în timp, întrucât energiile pustiitoare ale inconştientului secuiesc vor acţiona în continuare pentru a ne distruge; fără o vitalitate sufletească lucrătoare în lumina lui Dumnezeu, o autonomie exterioară nu va putea împiedica procesul de dispariţie a secuimii. O adevărată mişcare autonomistă, ca să fie viabilă, trebuie să se bazeze pe armonia dintre minte şi inimă desfăşurată prin lucrarea divină. Orice alt fel de autonomie este înşelătoare, un fals succes care înseamnă de fapt o moarte ascunsă.
Problemele enunţate mai sus sunt şi ale omului în general. Aş îndrăzni să spun că împărtăşim multe dintre aceste probleme cu Românii – Românii au însă un avantaj faţă de noi, au religia ortodoxă, care este o mărturisire vie a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.
După o privire scrutătoare aruncată în adâncurile sufletului secuiesc, noi am ajuns la concluzia că pretenţia de autonomie nu reprezintă o voinţă reala provenită din inima naţiunii secuieşti. Este o cerinţă artificială creată de o minte care acţionează în dezacord cu sufletul. Pretenţia de autonomie este răspunsul bolnav al unui popor al cărui suflet se află în profundă suferinţă.
scritube.com/sociologie/PSIHOLOGISMUL-EUROPEAN13563.php …psihologia colectiva potrivit careia la baza ar sta un “psihic colectiv”, sau “Volksgeist” cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Aceasta teorie a fost dezvoltata de: W. Wundt (psihologia natiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un reprezentant al acestei directii a carui opera a ramas valabila si astazi prin rigoarea stiintifica a metodologiei folosite si prin pertinenta categoriilor create este Gustave Le Bon. Initial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citeaza ca autoritate stiintifica în propriile scrieri, Gustave Le Bon si-a început cariera stiintifica prin studierea “legilor psihologice ale evolutiei popoarelor” (1894) … Utilizând novator problematica aferenta psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955) prin lucrarea “Rebeliunea maselor” (La rebelion de las masas, 1914) completeaza psihologismul cu unele elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent filosofic…
en.wikipedia.org/wiki/National_psychology National Psychology refers to the (real or alleged) distinctive psychological make-up of particular nations, ethnic groups or people, and to the comparative study of those characteristics in social psychology, sociology, political science and anthropology. Closely related is the idea of the national character which refers to the values, norms and customs which people of a nation typically hold, their typical emotional responses, and what they regard as virtue and vice – all factors which determine how they will habitually respond to situations. However, the validity of the idea of a “national psychology” has been strongly criticized, both for political/moral and scientific reasons.
gutenberg>> THE PSYCHOLOGY OF NATIONS, A CONTRIBUTION TO THE PHILOSOPHY OF HISTORY BY G.E. PARTRIDGE, 1919
Alex Imreh 